SCOALA IN PROVINCIE

Una dintre cele mai mari îngrijorări ale prietenilor, atunci când au aflat că plecăm din Bucureşti, a fost legată de Mihnea. Chiar aşa ne-au spus. “Ce faceţi cu Mihnea?” Mihnea urma sa intre in clasa intai, il inscrisesem deja la o şcoala din Bucureşti.  În septembrie începea scoala, noi am părăsit Bucureştiul in august.  Prefăcându-mă puţin că nu înţeleg la ce se referă, le-am explicat apoi că şcoală se face în toată ţara, nu doar în Bucureşti. Şi chiar eram convinsă de asta. De fapt, sensul întrebării era mult mai larg."Ce facem”, în sensul că mutăm copilul chiar atunci când începe şcoala, că nu ne gândim la cum se va acomoda într-un timp atât de scurt, că îl zăpăcim cu atâtea mutări şi schimbări şi că, probabil, calitatea şcolii dinn provincie faţă de cea din Bucureşti...ar lăsa de dorit.

Eram sigură, din experienţă, că Mihnea se va adapta cel mai uşor mutarii, dintre noi, toti trei. De fapt, era cel mai înverşunat fan al ideii de a pleca din Bucureşti. Îşi dorea foarte mult să stea la curte şi, pentru noi, în Bucureşti, acest lucru nu era posibil. În ceea ce priveşte şcoala, chiar nu îmi faceam nici o grijă. Nu am crezut şi nici acum nu cred, că la nivel de şcoală generală, şi chiar şi mai departe, copilul ar avea de suferit, dacă nu face şcoala în capitală. Şcoli bune, dar mai ales învăţătoare bune, sunt şi în Bucureşti şi în provincie.

Şi... chiar ne-am mutat! Şi chiar am avut dreptate!!!

În primul rând, aici am avut mai multe opţiuni. Având norocul să locuim în centru, suntem înconjuraţi de mai multe şcoli bune, dintre care am putut să alegem.

Distanţele de acasă până la şcoală nu se pot compara cu cele din Bucureşti. Până la şcolile din apropiere facem pe jos, doar câteva minute. Între 3 şi 12 minute. 

Apoi, afli foarte uşor informaţii despre învăţătoare. Oraşul fiind mic, informaţiile circulă repede şi toată lumea cunoaşte învăţătoarele bune.

Este realmente o întrecere între şcoli şi între doamnele învăţătoare, în a fi cât mai bune şi  în a participa la cât mai multe concursuri cu copiii. Pentru asta, sunt dispuse sa lucreze în plus, fără nici un ban .

Deşi au rezultate şi sunt implicate foarte mult în activitatea didactică, elevii lor nu sunt bombardaţi cu teme. Au destul timp şi pentru joacă, ceea ce consider că este un lucru foarte important la vârsta mică a şcolarului.

Mentalitatea şi comportamentul elevilor este mult mai apropiat de ceea ce ar trebui să fie. Nu sunt nici atâtea fiţe, nici atâta obrăznicie ca în Bucureşti.

Cuvântul care defineşte cel mai bine ceea ce am perceput eu aici, în lumea şcolii, este: dedicaţie. Şi vorbesc din perspectiva unui fost elev,  fost profesor,  şi actual părinte preocupat de performanţa şcolară a copilului.

Normal că ne-am interesat şi că am optat pentru cea mai bună doamnă învăţătoare de la şcoala la care am decis să îl inscriem. Din prima discuţie cu „doamna”, am remarcat la ea existenţa celor două esenţiale calităţi ale unui bun pedagog: dragostea faţă de copii şi fermitatea. Preluând ultima serie din cariera didactică, doamna mi-a explicat că primele două săptămâni de şcoală vor fi foarte lejere, scopul acestora fiind de a-i face pe copii să o iubească. Frumos! De la prima întâlnire, m-a asigurat că Mihnea va fi un elev bun, după cum este de atent la discuţia noastră şi urmăreşte cu privirea persoana care vorbeşte.

Apoi, a venit prima zi de şcoală. După o deschidere oficială lungă şi plicticoasă, elevii clasei întâi au rămas jos cu doamna învăţătoare, însoţiţi de elevii clasei a cincea, fosta serie a doamnei. Părinţii au urcat cu diriginta clasei a cincea, până în faţa clasei în care vor învăţa boboceii. Acolo, facând un pod de flori, am aşteptat micuţii, care au urcat conduşi fiecare de mânuţă de câte un elev de clasa a cincea. Noi am cântat „La Multi Ani”, în timp ce ei erau conduşi în clasă şi aşezaţi în bănci de ceilalţi „micuţi” mai mari. Recunosc că nu am văzut, în toată cariera mea de fost elev şi profesor un mai frumos început al vieţii de elev. Emoţiile ni se citeau tuturor pe chip, în timp ce ochii începuseră să ni se umezească.

Cât am aşteptat înfriguraţi ca micuţii să iasă din clase cu impresiile primelor momente ale vieţii de şcolărei, am avut timp să studiez şcoala. Chiar lângă uşa clasei, era un panou mare cu aproape 20 de diplome, scrise în română sau engleză, obţinute de elevii seriei trecute. Premii întâi, doi şi trei la tot felul de concursuri, la toate obiectele. Când a ieşit, Mihnea mi-a spus că a aflat de la fetiţa care l-a condus pe el că doamna niciodată nu a exagerat cu foarte multe teme. Mi s-a luat o piatră de pe suflet, căci mereu am spus că elevii mici sunt prea bombardaţi cu lecţii acasă.  Totuşi, cum are atâtea rezultate, nu m-am putut abţine să nu mă întreb cum reuşeşte. Am aflat că lucrează în plus cu copiii, pe gratis, pentru a-i pregăti pentru concursuri. Şi ca acest lucru este făcut de toate învăţătoarele şcolii, între fiind o adevărată întrecere. Deci, cred că acum sunteţi de acord cu mine că am folosit obiectiv cuvântul “dedicaţie”.

Mihaela

P.S. Şi pentru că este normal să fiţi curioşi şi cred că este bine să se mai povestească şi bunele din vieţile noastre, nu doar relele, vă spun că numele doamnei care mi-a inspirat această postare este Rada Nastasia, de la  Şcoala Generală nr. 17 din Botoşani. 

Etichete: , , , ,