Grădiniţă particulară versus grădiniţa de stat

Aceasta a fost una dintre dilemele noastre la momentul respectiv  şi probabil este deseori una dintre dilemele părinţilor care îşi pot permite a face această alegere. Pentru cine nu îşi poate permite o grădiniţă particulară lucrurile sunt simple: căutăm una dintre cele mai bune din zonă şi facem tot posibilul să înscriem copilul la una din cele mai bune educatoare. Cum este însă mai bine pentru cineva care are resursele necesare dar nici nu aruncă cu banii, fără a se gândi înainte?

Fără a avea pretenţia că deţinem adevărul absolut şi că toată lumea se înscrie în coordonatele noastre de gândire, putem povesti experienţele şi concluziile personale, după trei ani de grădiniţă, petrecuţi în ambele tipuri şi o primă încercare  nereuşită, la o grădiniţă de stat.

Acum, după ce anii aceştia au trecut, privesc lucrurile calm şi cu detaşare dar la momentul respectiv, numai o mamă poate înţelege frământarea şi zbuciumul prin care treci şi cât de greu iei acele decizii.

Personal am avut atunci două dileme: una legată de vârsta potrivită începerii grădiniţei-trei sau patru ani şi a doua-grădiniţă de stat sau grădiniţă privată.

Nu ştiu dacă toată lumea trece prin aceste dileme, dar eu, cu obiceiul meu puternic de a diseca şi analiza totul, am trecut. Eram bineînţeles, în controversă cu Mihai(soţul meu). El nu are obiceiul de a despica firele în patru şi lucrurile sunt foarte clare în capul lui. Din construcţie, genetic, alege tot ce este mai bun şi mai uşor pentru copil. Aşadar, părerea lui era că Mihnea trebuie să înceapă grădiniţa la patru ani şi să meargă la una particulară. Eu, care am cu totul altă structură, citesc, întreb, vorbesc cu o sută de oameni, mă gândesc la fiecare aspect implicat, la consecinţele pe termen lung, şi apoi trag o linie, după multă analiză, fără a fi niciodată foarte sigură de corectitudinea deciziei. Asta pentru că mereu sunt avantaje şi dezavantaje, în aproape fiecare situaţie din viaţă.

Dar, să ne întorcem la grădiniţă şi la momentul de atunci, plin, plin de emoţii. Îmi amintesc cât de greu a fost şi cum spuneam că este cel mai important moment din viaţa unui copilaş, şi implicit a unui părinte. De ce ? Pentru că este prima lui plecare de acasă şi prima despărţire de părinţi. Aceasta, pentru copiii care merg la grădiniţă. Pentru cei care nu sunt duşi la grădiniţă, evenimentul acesta se petrece odată cu începerea şcolii, ceea ce nu este deloc indicat. Şcoala are greutatea ei, de alt gen, şi dacă mai suplimentăm şi cu obişnuinţa adaptării la despărţirea de părinţi şi la integrarea în colectivitate, cred că este prea mult deodată, pentru săracii copii. 

Aşadar eu mă gândeam la începerea grădiniţei, de la trei ani şi vroiam la una de stat, un pic cam departe de noi, dar unde o fostă colega avusese ambii copii şi fusese foarte mulţumită. Şi l-am înscris acolo, după multe dezbateri.  

Prima mea vizită s-a soldat cu o impresie predominant pozitivă. Mi-a plăcut clădirea în interior şi întâlnirea cu doamna directoare a decurs amiabil. Nu a fost nevoie de şpăgile de sute de euro, cum se vehicula în parc. Am înscris copilul la grupa de patru ore căci nu aveam nevoie de mai mult.

În prima zi, cu sufletul mic, mic, mic am dus puiul la grădiniţă. O mare imensă de părinţi, grăbiţi şi agitaţi, îi schimbau cu lucrurile de grădiniţă, într-o aglomeraţie de nedescris. Mihnea a intrat în sala de clasă şi s-a dus direct la jucării. Am stat pe hol, cât de mult am putut şi am tras cu ochiul şi urechea. Plânsete impresionante se auzeau din sală şi prin uşa ce se deschidea din când în când, vedeam copii repezindu-se în fugă către ieşire, opriţi cu braţele de câteva angajate ale grădiniţei. Îmi venea să plâng şi am plecat. Cele patru ore în care ne-am plimbat prin apropiere păreau că nu se mai sfârşesc. Într-un final, uşa grădiniţei a fost deschisă şi  am  năvălit cu toţii în holul  mare dintre clase, care
s-a umplut complet. Grupa mică urca încetişor de la subsol, din sala de mese, frumos şi ordonat aliniaţi în şir indian. Când a apărut şi el, şi-a rotit nerăbdător privirea prin marea de părinţi, căutându-mă cu disperare. Când a întâlnit-o pe a mea, a umplut sala cu un ţipăt lung, venit din toată fiinţa lui mică şi speriată:

„Nuuuuu...Nuuuuuuu.....Nuuuuuuu!!!!!!!!”  

Am încremenit. Nu ştiam ce voia să spună şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. M-am speriat cumplit. Ce respingea cu  atâta vehemenţă, cum nu mai văzusem niciodată la el. Apoi a venit la mine şi s-a calmat. Eu însă nu. Îi puneam tot felul de întrebări dar nu prea aflam mare lucru, singura lui preocupare fiind să plece cât mai repede de acolo. Respingea de fapt, grădiniţa. Ideea de grădiniţă în general şi probabil acea grădiniţă în particular. Mi-am amintit atunci cum fusese pentru mine aceeşi experienţă. Atât cât poţi să percepi la acea vârstă, o vedeam ca un fel de mică închisoare. Un loc cu prea multe reguli, prea multe restricţii şi prea multă ostilitate. Un loc de care îmi era frică, un loc în care nu m-am simţit bine niciodată. Mama îmi povestea că pe scaunul pe care mă aşeza dimineaţa, mă găsea când venea să mă ia. Un loc de care îmi aduc aminte cu o oarecare tristeţe şi acum, opusul şcolii, unde mereu am fost în largul meu. Mi-e greu să explic pentru că nici nu prea înţeleg de ce a fost aşa, dar reacţia extrem de puternică a lui Mihnea, mi-a readus în suflet experienţa mea din grădiniţă. Trist, rece, sever, impersonal şi închistat. Lipsă totală, dureros de totală, de afecţiune.

Am vorbit un pic cu educatoarea, care era îngrijorată de faptul că Mihnea nu mâncase. A mâncat foarte puţin şi cu foarte multe insistenţe. Mare problemă, într-adevăr! Eu nu mai puteam de grija mâncării, în prima zi de grădiniţă. Îmi ardea sufletul să înţeleg de ce reacţionase copilul atât de puternic şi ea avea grija mâncării. O problemă capitală în prima zi, mai ales că luam copilul la prânz şi nu la 5 după-amiaza.

Ori nu văd eu lucrurile corect pe lume, ori alţii!

Semnalul de alarmă era foarte puternic, dar totuşi l-am dus şi a doua zi, fără a mai avea vreo reacţie de aversiune. A treia zi, dis-de-dimineaţă, trezesc copilul pentru a-l duce din nou. Nu mai îmi amintesc de ce, dar dormea în patul nostru, probabil ca o metode de compensare a durerii de fi dus de acasă. Nu râdeţi, am citit apoi, că este teama lor cea mai mare. Iniţial, până se obişnuiesc, le este frică că sunt lăsaţi la grădiniţă şi nu mai venim să îi luam acasă. Vă daţi seama ce tragedie poate fi în micile lor sufleţele?

Aşadar, dormea în patul nostru. Pat mare, 1,80/2,00 m. Din două mişcări rapide şi zvelte, s-a aşezat în fundulet, fix în mijlocul patului şi cu cea mai suavă, candidă, dar hotărâtă vocea, a spus: De atâtea oli a fost Mihnea la gădăniţă. Nu mai melge Mihnea la gădăniţă”, ridicându-şi mânuţele şi desfăcându-le în eventai. „Seliooos?????”, am întrebat eu, abţinându-mă cu greu să nu pufnesc în râs. Înlesesem, însă, că bătălia de a începe grădiniţa la trei ani, a fost piedută. Am negociat puţin cu el că va merge a doua zi, dar bineînţeles că seara era răcit şi după o discuţie serioasă cu taică-său am renunţat la ideea unor noi încercări. Va merge la grădiniţă anul următor”, a concluzionat Mihai foarte ferm.

Dar nu am încheiat episodul, pentru că a doua zi ne-a spus că nu mai vrea să meargă la grădi, pentru că o doamnă grasă, cu halat şi bonetă albă, l-ar fi lovit cu palma  
peste cap. După o mie de întrebări şi răspunsuri, mai mult fără răspunsuri, am dedus că incriminata, înfricoşătoarea doamnă, era aceea care îi servea la masă. Motivul palmei era faptul că nu mâncase.

            Acum îmi este uşor să glumesc dar numai noi ştim ce a putut fi în sufletul nostru atunci. Pe de o parte, citisem că sunt şmecheri şi apelează la tot felul de tertipuri pentru a nu mai fi duşi la grădiniţâ, pe de altă parte nu era normal să ignorăm ceea ce spunea copilul. Am vorbit cu directoarea, care, bineînţeles că a susţinut prima variantă. Copilul nu minţise niciodată până atunci şi eram complet şocaţi de ideea că cineva ar putea da în odrasla noastră. Lucrurile au rămas incerte, foarte, foarte  multă vreme.
Tot anul următor Mihnea a răspuns tuturor celor care îl întrebau de ce nu merge la gradiniţă, că este răcit şi va merge din nou, la toamnă. Iar nouă ne-a răspuns cu consecvenţă că într-adevăr, doamna aceea l-a bătut în cap.      

            Anul acesta, după o lungă pauză(acum are 8 ani), l-am întrebat iarăşi dacă a fost adevărată povestea aceea şi în sfârşit, a marturisit că nu.

Am considerat că nu este cazul să îl pedepsesc pentru minciună, întrucât îl luasem cu binişorul, atat de mult cât am putut, important fiind să aflu adevărul, despre povestea aceea care îmi dăduse atâţia fiori.

Mihaela Dămăceanu

P.S. Un week-end minunat tuturor! Următoarea postare va fi despre experienţele din cele două grădiniţe, prin care a trecut în următorii trei ani .

Etichete: , , , ,