Mami şi tati

Mami şi tati s-au căutat mult, dar important este că până la urmă  s-au găsit.  A  remarcat  şi  copilul, că ar fi fost  mai  bine  dacă  ne-am fi cunoscut mai devreme. Cu alte cuvinte, suntem cam bătrâiori. Şi noi, care credeam că nu se vede!

Adevărat grăieşte puiul nostru, însă facem tot posibilul să ne păstrăm cugetul tânăr. În primul rând, prin el şi pentru el. În al doilea rând, prin călătorii, prin lecturi şi exerciţii intelectuale... şi, uneori prin schimbări.

Am plecat, acum aproape doi ani, de la serviciul unde lucrasem o mulţime de vreme, şi acum un an, din Bucureşti. Am plecat în căutarea unui alt drum, care, de data aceasta, s-a dovedit a fi circular. Ne-a adus înapoi, exact acolo de unde am plecat. Cine ştie, poate că Dumnezeu are alte planuri pentru noi. Sau..., poate că timpul nu este cel mai potrivit. Dar tot mai credem, în rolul benefic al schimbărilor. Nu am avut o viaţă foarte uşoară, în toată această perioadă, dar cu siguranţă am avut parte de multă... multă... adrenalină.

Mami a crescut într-un oraş obişnuit din Câmpia Bărăganului şi a fost întâi profesor de chimie. Din dorinţa de schimbare, a devenit ulterior economist. Deja, numărul anilor petrecuţi printre cifre şi conturi este mai mult decât dublul celor de dascăl, dar în sufletul meu, va rămâne întotdeauna o uşoară nostalgie după anii frumoşi şi entuziaşti de la catedră.

Bucurându-se de aceeaşi curte verde, în care şi Mihnea se joacă acum, tati a crescut în nordul ţării, într-o familie mândră şi puternică. A fost preferatul şi alintatul bunicii, o extraordinară femeie, pe care exact cu o săptămână înainte de  a veni eu în Bucureşti, am condus-o pe ultimul drum.  Poate că şi acesta a fost unul din rosturile scurtului nostru popas în Botoşani, prin nişte neînţelese întortocheli ale vieţii. De a fi alături de această remarcabilă femeie, în ultimele ei luni de viaţă. De a i se împlini visul de a avea alături, nepotul mult iubit şi strănepotul şi mai mult iubit. Şi de a ne mai înţelepţi puţin!

Foarte perseverent şi ambiţios, tati a muncit asiduu pentru a deveni medic, aşa cum fusese şi tatăl lui. Din nefericire, a profesat puţin timp. La doar 40 de ani, a primit de la viaţă o prea grea lovitură, zic eu. După 7 intervenţii chirurgicale pe ochi, a pierdut total vederea la un ochi şi aproape 70% la celălalt. Nemaiputând citi şi scrie, aproape deloc, a trebuit să se pensioneze medical şi să renunţe la toată munca depusă atât de mulţi ani, într-o facultate care nu a fost deloc uşoară şi două rezidenţiate, de asemenea, deloc uşoare.

Mi-e greu şi acum să îmi amintesc cum au fost anii aceia. Primii noştri ani de căsnicie, când Mihnea nu avea decât un anişor. Dar salvarea noastră psihică, a venit tot de la el. În timp ce noi, plângeam fiecare prin colţuri diferite de casă, ferindu-ne unul de celălalt, copilul nostru învăţa să facă primii paşi şi râdea, fericit, când izbutea să parcurgă marea distanţă, de la pat la şifonier. Când i-a răsunat în casă glăsciorul, eram cu lacrimile în ochi şi cu zâmbetul pe buze. Şi cum zâmbetul nu face casă bună cu durerea, aceasta a fugit câteva clipe.

Şi, pentru el am luptat să ne revenim. Eram suficient de loviţi noi, trebuia să facem tot posibilul să nu afectăm copilul. Trebuia să  rezistăm psihic şi să depăşim durerea. Copilul nostru, trebuia să crească într-o casă cu o atmosferă, pe cât posibil, NORMALĂ. Trebuia să facem tot ce depindea de noi, pentru a-i asigura o copilărie frumoasă şi firească. Nu trebuia să marcăm copilul, cu durerea noastră şi nu aveam voie să ne deprimăm.

Şi aşa, au trecut anii, şi am invăţat încet-încet şi cu greu, întâi să trăim cu durerea, luptând să o ascundem. Apoi să ne mai obişnuim cu ea. Apoi să o mai ignorăm. Apoi, să ne vedem de copilul şi de viaţa noastră, cu atâta cât ne-a dat Dumnezeu. Şi din toate câte ne-a dat, pentru că nu pot spune că nu ne-a şi dat, cel mai minunat dar este Mihnea.

Pentru el am luptat să ne revenim şi pentru el vom lupta în continuare să trăim frumos. Cu speranţe, cu vise, cu încredere, cu bucurie, dar bineînţeles şi cu luptă, cu căderi şi ridicări, ca fiecare, cu drumuri întortochiate, circulare sau în spirală.     

            Cam atât despre noi, “ moşu şi baba”, cum ne alintă răsfăţatul nostru. Acesta este blogul lui Mihnea, cu denumirea pe care singur şi-a ales-o. Şi în care eu, scriu prea mult, după părerea lui. “Este un blog de desene!”, îmi spune revoltat, de câte ori aude că am mai scris câte ceva.

Acesta se vrea un blog, în care Mihnea desenează, tati fotografiază şi mami brodează…..cu vorbe, întâmplările mai deosebite şi poveştile trăite. Căci şi noi, ca toţi ceilalţi, avem un sac cu poveşti.

În plus, după cum se vede, am dat cu toţii în mania rimelor!   

Mihaela şi Mihai

P.S.  Nu suntem nici un fel de experţi şi nu dăm nimănui nici un fel de sfaturi. Povestim doar, unele din experienţele noastre, în speranţa că o părere în plus ajută, atunci când nu ştii ce să alegi. Credem că, un părinte are de făcut o mulţime de alegeri în perioada de creştere a copilului, şi nu de puţine ori, se află în faţa unor adevărate dileme. Se mai poate învaţa şi din întâmplările prin care trec alţii.
   

Etichete: ,