Bătaia-i ruptă din rai!



  
Acum câteva zile într-o discuţie, sora mea a rostit replica din titlu. M-am gândit, am sucit, am analizat şi mi-am amintit. Mi-am amintit că nu am fost un copil comod. Nu că aş fi făcut prea multe trăsnăi, ci că eram rebelă şi mereu revoltată de atâtea constrângeri sau nedreptăţi. Şi protestam des. Acum, am şi eu un copil asemănător.
 
Remarcabile pentru tema discuţiei, au fost două întâmplări.
 
Prima, cam pe la 9-10 ani. Unchiul meu, îi dăduse mamei în păstrare nişte bani, probabil pentru a nu îi cheltui el. Mama îi ascunsese după un tablou, fără a spune nimănui. Într-una din zile, a constatat că în spatele tabloului nu mai erau banii. Nu am înţeles niciodată de ce a crezut că i-am luat eu, pentru că nu luasem niciodată nimic. Presupun că îi era teamă să nu cumva să fur.  
 
A venit la mine şi m-a întrebat de ce am luat banii. Răspunsul firesc a fost: „care bani?”, ceea ce a scos-o din sărite şi a făcut-o să se îngrijoreze şi mai tare. Nu numai că furasem, acum mai şi minţeam. Eu, care nu făcusem nimic, nu aveam ce să spun altceva. Mama s-a enervat atât de tare, încât am simţit că s-ar putea să o încasez. Am luat-o la fugă spre bunica şi încercând să mă apăr, m-am ascuns în pat, în spatele ei. Dar mama nimic!  Era atât de nervoasă, încât mă urmărea în jurul patului, insistând să spun de ce am luat banii şi ce am făcut cu ei. Nu aveam ce să spun… iar ea insista încontinuu. Până la urmă a spus că dacă voi recunoaşte, nu mă va bate. Măcar să nu mai mint! Să recunosc şi voi scăpa de bătaie. Eu o ţineam una şi bună că nu luasem nimic şi ea una şi bună să nu mai mint. Era aşa de convingătoare, că nici bunica nu mai ştia ce să creadă. Până la urmă, mă sfătui să spun ce vrea mama, chiar dacă nu era adevărat, numai să mă lase în pace. Dar eu, NU vroiam! Am luat o bătaie în final, însă nu am recunoscut nimic. Pentru că nu aveam ce.
 
Am fost realmente furioasă. Nu doar că am luat bătaie, dar am luat-o şi degeaba. În plus, am fost şi acuzată pe nedrept, de ceva ce nu făcusem, care mai era şi un lucru foarte grav. Aveam suficientă minte, chiar la vârsta aceea, ca să ştiu că furatul este ceva foarte grav. Apoi, mă mai acuza şi că mint. 
 
Nu a fost singura bătaie, dar a fost singura luată complet degeaba. Nu era vremea în care părinţii să nu îşi bată copiii iar mama nu era singura care credea că mai bine îşi bate ea copilul, decât să ajungă un hoţ şi un mincinos. Furia mea a fost foarte mare, cel mai mult pentru că fusesem acuzată pe nedrept. Deşi mică, aveam şi eu principiile mele şi nimeni, inclusiv mama, nu avea dreptul de a mă jigni atât de puternic, făcându-mă hoaţă degeaba.
 
Toată ziua nu am vorbit amândouă. Mi-am luat o carte în braţe şi am refuzat orice discuţie. La fel a făcut şi mama, care era la fel de supărată, la gândul că aş putea deveni o hoaţă.   
 
Seara târziu, a apărut şi tata. Mama i-a povestit revoltată, întâmplarea şocantă a zilei. În câteva minute, lucrurile s-au lămurit. Banii căzuseră din spatele tabloului, jos pe podea. El îi găsise acolo şi cum mama nu era acasă, îi luase, neştiind ce este cu ei.
 
A rămas episodul, pe care i-l amintesc mamei, cu reproş, de câte ori vine vorba despre bătaie. 
 
Uneori, nu spunea nimic. Alteori, îmi spunea că voi avea şi eu copii şi să dea Domnul să nu fie nevoie, sau să am puterea să nu îi bat niciodată.
 
A trecut timpul, şi într-adevăr am şi eu copil. 
 
Şi din păcate, deşi nu am vrut să fie aşa, mama a avut dreptate.
 
Îmi amintesc cu durere, de prima bătăiţă, pe care i-am dat-o lui Mihnea.
 
Avea un anişor şi câteva luni. În general, copilul nu era scăpat din ochi mai mult de câteva secunde. Într-o seară, când tatăl lui plecase din Bucureşti, mă sună pe telefonul fix pentru a-mi spune că a ajuns cu bine. Discuţia a durat căteva minute. Din unghiul în care eram, nu îl aveam pe Mihnea în vizor. Era aşezat în funduleţ, lângă o mică comodă cu reviste. Aceasta era lângă uşa de la balcon, care, fireşte, era închisă. Mihnea doar ce învăţase să meargă. Vă gândiţi ce a urmat, nu?  Fericit că are posibilitatea să exploreze în tihnă, nesupravegheat de ochii noştri, băiatul deschisese uşa de la balcon şi făcuse un mic pas, în tărâmul interzis. L-am găsit acolo, nemişcat, uitându-se cu atenţie înspre stradă. Am simţit cum panica pune stăpânire pe mine instantaneu. Nu crezusem vreo clipă că el poate deschide singur uşa balconului, care avea o balustradă formată pe mijloc din bare verticale, suficient de spaţializate. Ca toţi părinţii ce cresc copiii la bloc, balconul este una din cele mai mari temeri ale noastre. 
 
În fracţiuni de secundă am mulţumit Domnului, că nu făcuse decât un pas şi am gândit cum ar trebui să reacţionez. De undeva, din adâncuri, primul gând a fost că mai bine îl bat eu, decât să mai iasă vreodată pe balconul acela ultrapericulos. L-am atins de câteva ori peste mânuţe, în timp ce îi explicam că nu mai are voie să iasă niciodată pe balcon. Cred că nici nu îi mai spusesem până atunci lucrul acesta, deoarece era prea mic ca să stea fără noi. Când a mai crescut puţin şi am început să îi explic că nu are voie la balcon, prize, aragaz, frigider, atunci când mă întreba de ce, îmi era greu chiar să pronunţ pericolul care exista acolo.
 
Luni de zile, ulterior episodului de mai sus, pentru că încă nu vorbea, îmi arăta gestic că l-am bătut pe mânuţe. Luni de zile şi-a amintit de asta. La fel şi eu…
 
Am greşit, deşi nu ar fi trebuit. Atâta m-a dus pe mine capul în momentul respectiv. Copilul nu avea chiar nici o vină. El a cercetat spaţiul din jur. Eu nu îi spusesem că nu are voie acolo şi chiar dacă i-aş fi spus, tot aşa ar fi făcut. Faptul că fusese singur în cameră era problema reală. Trebuia să îi explic şi să nu îi dau nici o pălmuţă.
 
Probabil că, proporţional vârstei lui, a fost la fel de marcat ca şi mine, de bătaia pe care nu o voi uita niciodată. De aceea tot repeta gestul.
 
Concluzia acestui material este că greşim. Noi, nu ei ! Problema este la noi, nu la ei. Greşim fie instinctual, repetând  inconştient ceea ce am văzut la părinţii noştri, fie neavând răbdare să explicăm suficient, fie prin inconsecvenţă în aplicarea pedepselor. Alte pedepse, nu aceasta.
 
Aşa cum a spus o colegă de serviciu, aplicăm această brutală metodă, atunci când nu mai avem argumente. Este ultimul nostru argument, când nu mai avem puterea să mai căutăm altele.
 
Da, bătaia e ruptă din rai, în sensul că este luată de acolo şi aruncată. Aruncată din rai pe pământ, nu pentru că ar fi bună, ci dimpotrivă.
 
Acesta cred că ar fi sensul corect al zicalei.

            Mihaela Dămăceanu

Etichete: , , , ,