Discuţie între vecini



De când am revenit acasă, aproape la fiecare ieşire mă întâlnesc cu un vecin şi stau la povestit. Acum vreo două săptămâni, am făcut acelaşi lucru, schimbând diverse impresii despre Moldova şi Bucureşti, despre plecarea noastră de aici, despre România, străinătate, societatea de azi, problemele românilor, agricultură etc. Adică, cam de toate. A fost o discuţie plăcută şi interesantă, cu acest domn cu care nu discutasem prea mult înainte de plecare. O persoană plăcută, de 70 şi ceva de ani, nu foarte comunicativă, până acum. Îl ştiam din parc, unde îl remarcasem într-o vară, vorbind în franceză cu nepoţica. Şi ne întâlnim ieri, din nou.

- Săru’ mâna. Ce faceţi? Nu v-am mai văzut şi am crezut că v-aţi întors la Botoşani.
- Nu, pentru că am revenit de tot în Bucureşti. Ne mai ducem doar ca să mai rezolvăm din probleme.
- După ce am vorbit data trecută, m-am mai gândit la voi şi am impresia că aţi plecat mai mult pentru voi, decât pentru copil.
- Nu ştiu ce să zic. Nu cred că este aşa. Au fost mai multe motive pentru care am făcut această mişcare, însă unul din cele mai importante a fost Mihnea. Ne doream demult să locuim şi la curte şi vroiam ca el să vadă cum este viaţa în afara Bucureştiului. Să aibă posibilitatea de a se juca afară cât poate şi cât doreşte, de a sta mai mult cu copiii, decât în casă la calculator sau televizor. Aici, îl scoatem zilnic în parc, cam două-trei ore. Acolo se juca 5- 6 ore în timpul şcolii şi 9-10 în vacanţă. Intenţionam să rămânem 4 ani, să se poată bucura mai mult de copilărie şi să facă acolo tot ciclul primar. În ceea ce priveşte şcoala, nu ne-am făcut nici o grijă şi chiar a avut parte de o învăţătoare excelentă.    

- Aşa da. Doar pentru clasele I-IV nu este nici o problemă. Dar la vârste mai mari este mai bine pentru copil să fie în Bucureşti.

- Nu sunt absolut sigură de asta. Şcoală se face peste tot în ţara asta, iar pentru viaţa de după şcoală, copiii se joacă şi relaţionează mult mai mult între ei, în provincie, decât în Bucureşti.

- Da, dar nu contează doar joaca. Ca posibilităţi de instruire şi de petrecere a timpului într-un mod instructiv, sunt mai multe oportunităţi în Bucureşti.
- Aşa este. Aici sunt de acord cu dumneavoastră. De aceea ne gândisem să stăm primii patru ani acolo şi să revenim ulterior în Bucureşti.
- Şi la ce şcoală l-aţi înscris?
- Aici, la 39, lângă casă.
- Tot aici au fost şi copiii mei în ciclul primar. Dar mai departe i-am mutat. Am fost la o şedinţă în clasa a VI-a şi când ne-a spus profesoara că elevii din acea clasă nu ştiu să deseneze un triunghi, i-am  mutat. I-am tot plimbat prin Bucureşti. Unul  a fost la şcoala de pe Făinari, altul mai departe.  Şi acum, mă mândresc cu ei!
- Să vă trăiască! Au terminat cu bine şcolile?
- Foarte bine! Cel mare a studiat la Harvard şi cel mijlociu la Chicago.
- Deci aveţi trei copiii! Dar Harvard?
- Da, Harvard. Tocmai a fost la întâlnirea absolvenţilor. Sunt tare mândru de copiii mei! Am trei copii şi cinci nepoţi. Băieţii sunt în America şi fata în Belgia. Dar ei nu prea îi place acolo.
 - Cum să nu fiţi mândru cu aşa copii! Cum a fost cu şcoala, cum au reuşit să aibă astfel de performanţe?
- Cel mai important este să descoperi ce le place. Să nu insişti niciodată asupra alegerii profesiei. Sunt unii părinţi, care vor ca şi copiii să aleagă profesia pe care au avut-o ei. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple!  
- Absolut. Dar uneori nici să descoperi ceea ce îţi place, nu este un lucru uşor.
- Aşa este. Trebuie duşi la cât mai multe activităţi, pentru a descoperi ce le place. Dar nici să li se încarce programul exagerat de mult, nu este foarte bine.
- Aşa cred şi eu.
 
Cam aceasta a fost discuţia noastră pe subiectele legate de acest blog şi mi-a părut rău că am întrerupt-o pentru că trebuia să ajung undeva. Mi-a părut rău că nu am aflat mai multe despre Harvard, dar promit că la următoarea întâlnire îl descos cât pot de mult.
 
   
 Mihaela Dămăceanu

Etichete: , ,