M-a întrebat Iulia S de ce am plecat din Bucureşti
şi cum a fost la Botoşani. Era unul din subiectele păstrate pentru celălalt
blog, dar am scris destul şi aici despre această plecare, fără a explica de ce.
Deci, are Iulia iaraşi dreptate, şi probabil că mai sunt şi alţi cititori
curioşi.
Aşadar, să o luăm pe rând.
De ce am plecat?
În primul rand, conjunctura noastră profesională,
ca să zic aşa, ne-a permis: Mihai este pensionat medical iar eu eram la acel
moment, fără serviciu. În al doilea rand, motivele au fost mai multe, cele mai
importante însă, fiind: o puternică dorintă de schimbare, o şi mai puternică
dorinţă de a-l creşte pe Mihnea la curte şi o oboseală de a trăi în hărmălaia
Bucureştiului. Ne plac schimbările din când în când şi ne doream să
experimentăm un alt fel de a trăi.
Cum a fost?
Mai uşor din multe puncte de vedere, mai greu din
altele.
Aşa cum este mereu viaţa!
A fost mai uşor din punctul de vedere al vieţii
într-un oraş de provincie. Acolo unde locuiam central şi mergeam pe jos
oriunde. Unde făceam, între cinci şi zece minute până la şcoală, până în
centru, până la piaţă. Acolo unde viaţa nu este atât de stresantă şi alertă,
unde oamenii sunt mai calmi, mai calzi şi mai săritori.
Cum vă spuneam, ne doream să creştem copilul la
curte, iar el, şi mai mult decât noi. La Botoşani era o curte foarte mare,
plină de pomi, flori şi vie, cu două case, în care locuiau soacra mea şi mama
ei. Soacra într-una, bunica soţului meu, adică străbunica lui Mihnea, în
cealaltă. Urma ca noi, să locuim cu bunica.
Mi-aş dori să scriu odată, un articol separat
despre bunica. Dar nu pot să trec acum, fără a vă spune măcar, că a fost o
femeie extraordinară, căci între timp, a închis ochii. “O femeie greu de
egalat”, cum a spus părintele în plină biserică, la slujba de înmormântare,
uitându-se spre noi, celelalte femei din familie. O femeie pe care am
respectat-o, am admirat-o şi care mi-a fost dragă. O femeie, pe care nepoţii
ei, au considerat-o mamă şi pe care, strănepotul a iubit-o la fel de mult ca şi
nepoţii.
Partea mai grea a scurtei noastre vieţuiri în
Botoşani, nu s-a referit la oraş. A avut legătură, strict cu viaţa în acea
curte, pe care atâta ne-o dorisem. Şi greul nu s-a datorat bunicii, chiar dacă
au fost ultimele luni ale vieţii ei.
Anticipasem eu, că aici s-ar putea să avem
probleme. S-au dovedit însă, mai mare decât le crezusem. Dar acestea sunt
probleme personale, şi nu toată lumea se loveşte de ele.
Să ne întorcem deci, la cum a fost viaţa în
provincie, după 25 de ani de Bucureşti.
Personal, oraşul mi-a plăcut foarte mult. Cu un
centru nou, frumos şi îngrijit, are şi unul vechi, aproape total renovat,
asemănător ca stil oraşelor transilvane. Sunt foste case ale importantei
comunităţi evreieşti, care a populat odată oraşul. La parter prăvălii, la etaj
locuinţe. În această zonă se află şi casa în care s-a născut Eminescu şi
biserica în care a fost botezat. În paranteză fie spus, mulţi ani am făcut
confuzia că marele poet s-ar fi născut la Ipoteşti. Dar, familia Eminovici s-a
mutat acolo, ulterior naşterii lui Mihai.
În afara centrului, oraşul se întinde pe coline
domoale, cu străzi şerpuitoare şi case frumoase. În plimbările mele pe străzi
lăturalnice, am admirat alternanţa caselor noi şi moderne cu cele piticuţe, a
la Humuleşti, ca să le zic aşa. Uitându-mă la cât de multe erau primele, mă tot
întrebam de ce se spune că oraşul este sărac. Privindu-le pe celelalte, mai
înţelegeam câte ceva. Dar să nu credeţi că acestea nu erau frumoase. Micuţe şi
scunde, au farmecul lor. Sunt dispuse paralel cu strada, astfel încât, le vezi
din faţă prispele terminate cu o dantelărie de tablă şi sprijinite pe pari
vechi de lemn, Curţile sunt pline de flori. Gospodari oamenii, oricum, chiar
dacă simţi o lentoare în toate cele. Dar este acea pace, care odihneşte. O
tihnă în care omul îşi mai aminteşte de suflet.. de religie... de semeni.
Repezeala noastră, uneori îi năucea.
Am plecat ca să experimentăm dar şi ca să rezolvăm
o mulţime de probleme, pe la casă şi pământ, pe care nimeni nu le mai putea
gestiona. Aici am avut dificultăţi! Obişnuiţi să ne mişcăm într-un alt ritm, ne
scotea din minţi lentoarea administrativă. Dacă ne-a fost ceva mai uşor să trecem
peste încetineala lucrărilor la casă, descâlcirea situaţiei încurcate a diverselor
acte, ne-a dus la disperare. Peste tot auzeai da, da, şi de fapt, nimic nu se
rezolva. Şi mai veneam, şi iar mai veneam...., şi lucrul nu-l mai terminam.
De ce ne-am întors?
Când am plecat, am spus că vrem să testăm cum este
şi vom decide după o vreme, dacă rămânem, sau cât rămânem. Când am ajuns, am
realizat destul de repede că nu vrem să stăm toată viaţa. Nici o problemă în
asta, din punctul nostru de vedere, căci vă spuneam că ne plac schimbările şi
experienţele. Am adoptat, probabil din lecturile americanilor pe care îi tot
citesc, ideea că nu trebuie să stai toată viaţa într-un singur loc. Hotărâsem
însă, că ne-ar plăcea să stăm patru ani. În primul rând pentru Mihnea. În al
doilea rând, pentru că era foarte multă treabă de făcut la casă, la curte şi la
descurcarea situaţiei pământurilor bunicii.
Dar am făcut o greşeală de estimare. După un timp,
s-a dovedit că veniturile noastre, inclusiv chiria apartamentului din Bucureşti,
erau insuficiente pentru a aduce casa la un standard mediu de locuit. Şi a
devenit o urgenţă în a relua serviciul. În Botoşani, a fost imposibil să gasesc
ceva, la un nivel acceptabil de salariu. Singura variantă posibilă, pentru a
regla situaţia financiară devenită prea dificilă, a fost să mă reîntorc la
vechiul loc de muncă. Care... era în Bucureşti.
Şi ar mai fi un motiv, pe care nu pot să îl spun
aici, dar cred că se deduce, pentru cine citeşte printre rânduri.
Dacă vă întrebaţi dacă regret, vă răspund că nu.
Am vrut o experienţă şi am avut-o!
Cu bune şi rele, cu surprize plăcute sau
neplăcute.
După mulţi ani de Bucureşti, a fost o testare pe
viu, a unei alte vieţi.
După mulţi ani de muncă în acelaşi loc, făcând
acelaşi şi acelaşi lucru, am avut o minipensie, grea dar interesantă, în care
mi-am reîncărcat bateriile şi am vrut să pun în practică nişte visuri mai
vechi.
Se simte des o uşoară nostalgie în poveştile mele,
referitor la această încercare. Vine din faptul că nu am reuşit să facem tot ce
ne-am propus. Şi mai vine, din faptul că nu am putut să îi oferim lui Mihnea,
cei patru ani pe care îi doream. El nu este genul de copil căruia să îi placă
statul în casă. Îl ducem zilnic în parc, şi în Bucureşti. Dar pentru el, nu
este suficient. Dacă ar putea ar sta vara toată ziua, numai afară. Acolo putea.
Întâi a explorat grădina şi toate cotloanele curţii şi magaziilor. A cules via,
ne-am urcat împreună pe garaj pentru a aduna nucile şi pe casă pentru cireşe.
Am cotrobăit prin toate lăzile şi cutiile pline de praf, din pod, în căutare de
lucruri pline de valoarea amintirilor. A
plantat şi răsplantat flori şi a îngrijit cu mult drag fasolea pusă de el. Că
mă şi întrebam dacă se va face agricultor, la câtă încântare era pe capul lui.
Apoi şi-a extins universul, în afara curţii. Am putut acolo, după o lună, să îl
lăsăm singur. Nu mai era nici un părinte, coadă după copiii de vârsta lui.
Pornind de la un sfert de oră, a ajuns să stea cu orele. Şi-a făcut prieteni,
căci în general îşi face repede, şi a devenit lider de trupă de biciclişti. În
cele trei săptămâni cât a fost la mama, în fiecare zi veneau după el la poartă
să întrebe când se întoarce.
Un alt fel de copilărie. Pe care aici nu o poate
avea. Bucureştiul are, incontestabil, avantajele lui în educaţia unui copil.
Dar eu cred, că acestea devin foarte importante, mai tîrziu. Chiar mult mai
târziu!
Tipul acesta de copilărie, care s-a pierdut în
oraşele mari, este ceea ce-şi doreşte cel mai mult copilul nostru, la vârsta pe
care o are.
În ceea ce priveşte, foarte importantul aspect aş
şcolii, am spus-o şi o mai spun: şcoală se face peste tot în ţara asta. Şi am
adus destule dovezi remarcabile, în unele din postările de pe acest blog.
Dar copilăria lui Creangă, nu o mai găsim în
Bucureşti. Şi lor le place!
Din păcate, strigent este să avem cu ce să îl
creştem. Şi tot din păcate, locuri de muncă rezonabile, se găsesc greu în
provincie. Şi de aceea, o mare parte din tineret se îndreaptă tot spre oraşele
mari.
Sincer, nu mi-a lipsit Bucureştiul cât am fost în
Botoşani. Nici nu prea am avut timp. Şi tot sincer, m-am bucurat când am
revenit.
Ciudat, nu?
De ce am spus, atunci când am ajuns, că nu am sta
acolo toată viaţa?
Pentru că, dacă trebuie să trag o concluzie clară,
din tot ce v-am povestit aici, aceasta ar fi următoarea:
Ne plac schimbările şi ne plac experimentele. Ne
place diversitatea.
Toată viaţa în Botoşani ar fi fost prea mult
pentru noi. Sau prea puţin.
Acelaşi lucru, îl spun şi despre Bucureşti.
Să stăm noi, o viaţă întreagă într-un singur loc?
Greu de crezut!!!
Mihaela Dămăceanu, în drum spre Botoşani. De data
aceasta doar o săptămână.
P.S. Şi vroiam să vă povestesc pe scurt. Se pare
că nu pot scrie postări scurte.
Etichete: Botoşani, Bucureşti, mutare