Ştiţi care este cel mai mare
câştig pe care l-am obţinut, scriind pe acest blog?
Încrederea!
Încrederea în mine!
Faptul că există persoane dragi
care citesc ceea ce scriu, m-a ajutat foarte mult până acum. Dacă la început
scriam cu teamă, citind şi recitind de multe ori orice rând, am ajuns acum,
după 6 luni de la începerea acestui blog, să scriu relaxat ceea ce gândesc şi
să public postări scrise dintr-o suflare.
Pornind de la această
constatare, am găsit inspiraţia de a scrie o postare plănuită mai demult,
despre modalităţile de a le dezvolta copiilor noştri încrederea de sine.
Era de mult în plan, pentru că
subiectul ne-a preocupat întotdeauna.
Cu mult înainte de a face acest
blog, adică de când am trecut de faza scutecelor şi a biberonului pentru
Mihnea.
Am considerat la unison, şi eu
şi Mihai, că dezvoltarea încrederii de sine, este unul din cele mai importante
daruri pe care i le-am putea face copilului.
Ca să fim drepţi şi corecţi,
acest dar nu depinde doar de noi.
Mai intervine aici şi mama
natură, sau ursitoarele, sau Dumnezeu!
Şi le mulţumim pentru că ne-au
ajutat, copilul nostru fiind înzestrat cu cele necesare pentru a avea pe ce
lucra.
Dar am mai lucrat şi noi puţin!
Am lucrat, pentru că este
necesar. Mulţi dintre noi am simţit pe propria piele, cât este de grea viaţa
fără încrederea în tine. Mulţi dintre noi avem multe calităţi neexploatate şi
neexplorate, din lipsă de încredere în propria persoană. Mulţi dintre noi
am pierdut trenuri în viaţă, pentru că nu am avut încredere că putem urca în ele
şi călători mai departe!
Aşa ne-au crescut pe noi. Am
constatat că este o mare problemă a "generaţiei cu cheia de gât", cum
frumos am văzut spus, pe undeva pe Facebook. Nu aduc nici o vină nimănui.
Părinţii noştri au făcut tot ce au ştiut şi putut ei, ca să ne ofere o viaţă
mai bună. Atât au putut, atât s-a putut.
Scriu astăzi despre acest
subiect pentru a-l
reliefa şi a încerca să va fac un pic mai conştienţi de importanţa
extraordinară a încrederii în propria persoană.
M-am gândit ce am făcut şi ce am
mai putea face pentru a adăuga un plus încrederii de sine, în cazul lui Mihnea.
Şi fără a avea pretenţia de a epuiza acest foarte important subiect, iată
ideile mele despre ce trebuie făcut:
1. Iubiţi-vă necondiţionat copiii şi arătaţi-le dragostea! Este
condiţia intrinsecă a calităţii de părinte şi desigur că orice părinte îşi
iubeşte copilul. Dar cred eu că aici mai şi greşim. Greşim pentru că nu arătăm
suficient sentimentele noastre. Ne supărăm prea tare pe ei dacă nu au
rezultatele şcolare pe care le dorim. Nu simt mereu dragostea noastră
necondiţionată. Noi suntem primii care ar trebui să le arătăm copiilor
dragostea. În primul rând pentru că este normal şi în al doilea rând pentru că
nu o va face prea multă lume din exterior.
2. Acordaţi-le atenţia şi timpul vostru. De câte ori nu ni se întâmplă
să picăm frânţi de treburi seara, fără a fi avut timp şi pentru copil.
Treburile casnice sunt o necesitate, este adevărat, dar copiii noştri sunt mai
importanţi decât ele. Există timp pentru copil dacă vrem să îl găsim. Există şi
modalităţi de a mai diminua din treburile casnice, dacă vrem. Una ar fi să ne
convingem soţul şi chiar copiii că trebuie să se implice mai mult în acestea. Astfel
apare şi o mai bună comunicare în familie dar ne şi eliberăm timp, pe care îl
putem apoi, dedica copilului. Un alt exemplu l-am primit pe Facebook. Îmi scria un
domn care locuieşte lângă un parc, cum a observat cât de mult vorbesc mamele la
telefon, în timp ce copiii trăgeau de ele să meargă acasă. I-am răspuns că în opt ani de ieşit
zilnic cu copilul în parc, nu am văzut copii să tragă de părinţi să meargă
acasă, ci invers. Dar cu vorbitul la telefon, are dreptate. Şi nu vreau să spun
că nu trebuie să vorbim la telefon, doar că, şi mie mi s-a părut uneori că se vorbeşte cam mult.
3. Lăsaţi-i să facă ceea ce îşi doresc. A fost răspunsul lui Mihnea
când i-am cerut părerea
despre subiect. Mă gândisem şi eu bineînţeles, dar am vrut să subliniez că el a
considerat acest lucru ca fiind cel mai important. Şi îmi amintesc cum nu mă
lăsa mama să fac mai nimic, în afara învăţatului. De câte ori spuneam că doresc
să merg la vreun curs, fie că era de croitorie, de fotografie sau de chimie,
răspunsul era acelaşi: “Nu vei
mai avea timp de lecţii!”.
Dacă vroiam să fac singură o prăjitură, spunea că voi murdări toată
bucătăria. Când am vrut să îmi fac o bluză, mi-a spus că mai bine aş învăţa. Nu prea
pricepeam de ce se comportă aşa, pentru că oricum învăţam, dar aţi înţeles
ideea. Am încercat pe cât posibil, să nu repet aceste greşeli. Copiii nu sunt
obosiţi ca noi, şi doresc să experimenteze, să încerce, chiar să înveţe. Din
lipsă de răbdare, nu îi lăsăm. Şi de oboseală, ştiind că va trebui să adunăm
după ei. Dar astfel le tăiem elanul. Şi nu facem bine deloc.
4. Încurajaţi-i să facă şi activităţi noi, altele decât cele la care se
gândesc ei. Poate nu este
evidentă legătura cu încrederea de sine, dar uneori le este teamă să încerce
anumite activităţi. Dacă îi ajutăm să depăşească această imensă barieră a
fricii, copilul capătă încredere. Experimentează reuşita şi normal că şi
încrederea va creşte. În plus, ajută la cunoaşterea şi la descoperirea unor
talente sau înclinaţii, pe care poate altfel nu le-am fi observat.
5.
Apreciaţi-i şi lăudaţi-i! Vorba bună şi încurajarea îi bucură. Îi
face să dorească să repete lucrul pentru care au primit atenţia şi i
-a făcut să se simtă bine. Despre
puterea cuvântului bun, am scris
AICI. Cuvântul bun şi cald este foarte
important pentru orice om, fie el şi adult. Vă daţi seama că efectul lui, este
înzecit în sufletul unui copil.
6. Explicaţi-le că toţi greşim. Şi ei, şi alţi copii, şi alţi adulţi,
şi noi când am fost mici, dar şi acum. Îmi amintesc, copil fiind, cum credeam
că adulţii nu greşesc niciodată, că prea erau siguri de ei şi ne certau pe noi,
mai mereu. În plus, mi se părea că nici alţi copii nu greşeau, pentru că eu nu
vedeam când erau certaţi. Mie mi se părea că doar eu fac rele şi deseori mă
simţeam vinovată că nu sunt un copil bun. În realitate, era exact invers, dar
nimeni nu îmi spunea asta. Acum, părinte fiind, am observam că lui Mihnea i-a fost foarte multă vreme
teamă de întuneric. Mi-a
venit ideea de a-i
spune că foarte multor copii le este frică de întuneric şi chiar şi unor
adulţi. Si dacă unora nu le este teamă de asta, este foarte posibil să le fie
teamă de altceva. Am simţit imediat la el, o uşurare. Este un copil mândru şi
îşi doreşte să fie curajos, ca toţi băieţeii de altfel. Nu îi plăcea ideea că
simte frica. Nici nu recunoştea acest lucru. L-am luat pe ocolite pentru a ajunge la
acest subiect, dar când a aflat că şi alţii trec prin asta, a acceptat mai
uşor.
7.
Explicaţi-le consecinţele faptelor lor, în loc de
a-i certa când greşesc. Nu le induceţi teama de a gresi. Adică
nu îi certaţi foarte tare sau exagerat. Toţi greşim. Tuturora ni se întâmplă.
Dacă fac ceva foarte, foarte grav, atunci da. Dar altfel, este mult mai bine să
le explicăm consecinţele şi urmările, decât să îi luăm cu cearta. Să ne amintim
că ei chiar nu ştiu foarte multe lucruri şi că nu au deprinderi. Copilul nu
înţelege de ce trebuie să se spele pe dinţi. Prin explicaţii şi perseverenţă,
noi trebuie să le formăm deprinderile. Pentru el, joaca este treaba cea mai
importantă. Prea multă ceartă duce copilul la neîncredere sau la indiferenţă.
8. Încurajaţi la maximum participarea la concursuri şi întreceri,
pentru a se putea evalua, a se obişnui cu concursul şi a învăţa să accepte
rezultatul real, dar şi înfrângerea. Nu trebuie să creadă că sunt neapărat cei
mai buni, trebuie să îi învăţăm să accepte că sunt şi alţii foarte buni, dar să
facă efortul de deveni pe cât de buni posibil. Să apreciem efortul depus de
copil pentru a se pregăti şi a participa, nu neapărat rezultatul. Dacă acesta
nu este strălucit, trebuie să îl încurajăm spunându-i că este foarte bine că a
participat şi că data viitoare va fi mai bine dacă va depune un efort mai mare.
În felul acesta, îl învăţăm să nu renunţe, ceea ce este foarte important pentru
viitorul lui.
9. Încurajaţi-i să spună ce gândesc şi să ceară ceea ce îşi doresc. Spun
aceasta, pentru că de multe ori copiii ne deranjează când vorbim şi ne cer prea
multe. Aceasta este percepţia generală. M-am gândit cum este şi din perspectiva copilului. Când ne
întâlnim noi adulţii, de obicei trimitem copiii în altă cameră sau nu îi lăsăm
să vorbească şi ei. Normal că trebuie să înveţe să nu întrerupă şi să asculte
şi pe alţii, dar asta nu înseamnă că trebuie goniţi din cameră sau ignoraţi
total când au şi ei o părere. Şi lor le plac musafirii. Şi ei vor să stea cu
aceştia. Nu este politicos să îi întrerupă pe adulţi! Aşa spune toată lumea.
Dar mă întreb cât este de politicos din partea noastră, să nu îi ascultăm şi pe
ei. Şi mai ales, care este efectul pe termen lung, al acestei atitudini.
Referitor la a cere ceea ce doresc, ştiu bine că ei cer mult. Dar oare nu
ajungem să îi îngrădim prea mult, atunci când încercăm să contracarăm
exagerarea lor de a cere. Nu din acest motiv, credeţi că există adulţi care s-au obişnuit să nu ceară
nimic? Nici de la soţ sau soţie,
nici de la colegi, nici de la şefi, nici de la viaţă. Mi-a spus odată o colegă mai înţeleaptă
decât mine că nimeni nu va veni să îţi spună cât eşti de bun, sau capabil, sau
deştept, etc. Nu este în totalitate chiar aşa, dar este mult mai aproape de
realitate decât situaţia inversă. Şi atunci, trebuie să îi învăţăm ce şi cât se
poate cere, când şi de unde. Mai degrabă decât să nu ceară nimic.
10. Învăţaţi-i că dorinţele se pot îndeplini! Cu muncă
şi efort! Am conştientizat de mult, citind cartea din care aproape toate am
învăţat-“Mama şi
copilul” de Emil şi
Herta Căpraru, cum le spunem exagerat de mult, “NU”. NU fă aia, NU pune mâna pe aia, NU lua de
pe jos, NU te du acolo, etc. Dacă eşti atent, constaţi cât de mult spunem NU.
Şi apoi ne mirăm că mai târziu auzim în jur, atâta NU. Nu iese, nu merge, nu se
poate, nu merită. Mai bine să-i
învăţăm că se poate! Le va fi mult mai de folos în viaţă!
Mihaela Dămăceanu
Etichete: 10 modalităţi, cuvantul bun, încrederea de sine, Mihnea, teama de a greşi