Copiii şi temele



       Vă povesteam săptămâna trecută despre atitudinea faţă de teme şi efectuarea lor, în vacanţă. Am realizat că am luat-o puţin înaintea cronologiei fireşti a lucrurilor, pentru că nu v-am scris nimic despre efectuarea temelor în timpul anului şcolar. Adică, în perioada în care ele sunt cele mai importante şi cele mai multe.

           De aceea, acum îmi repar greşeala.

           Şi pentru comparaţie şi diversificare, o să încep cu începutul, adică cu vremea noastră.

           Cu muuulţi, muuulţi ani în urmă, când eram de vârsta lui Mihnea, situaţia era puţin diferită, în atitudinea faţă de teme. Cel puţin, atitudinea mamei mele era diferită de cea pe care o am eu acum. Adică, mult mai dură. Programul meu de teme începea în jur de ora 13 şi se încheia în jur de ora 17, maxim 18, în funcţie de dificultatea temelor şi de cât de bine le făceam de prima dată. Eram singură acasă, aşa cum eram toţi, în acele vremuri. Mama venea de la serviciu pe la ora patru şi ceva, după-amiaza. Prima activitate pe care o făcea, era verificarea temelor mele, care la ora aceea, erau mereu terminate. Stăteam cu sufletul la gură, aşteptând verdictul. Dacă se întâmpla să nu am nici o greşeală, eram fericită şi pe la ora 17, temele erau terminate. Cum ceea ce vă povestesc se referă la ciclul primar, când am învâţat de dimineaţă, cred că vă daţi seama, că nu se întâmpla acest caz fericit, extraordinar de des. Pentru că la nivelul acela, este foarte puţin probabil ca un copil să facă temele fără nici o greşeală. De multe ori, aveam câteva. Cu duritate, consideram eu atunci, mama rupea frumos muncitele mele foi şi mă punea să scriu din nou. Partea cea mai rea, era că niciodată nu îmi arăta unde am greşit. Îmi punea caietul şi foaia în faţă şi trebuia să găsesc singură greşelile şi să iau totul de la început, cu foarte mare grijă, ca să nu fie nevoie să le fac şi a treia oară, exact în aceleaşi condiţii. Că iar nu vroia să îmi arate greşelile.

Nu era chiar lucru uşor să ţi le găseşti singurel şi să scrii tema de două sau de trei ori.

Diferenţa faţă de vremurile actuale este că nu erau chiar atât de grele şi de multe.

Dar, măcar, acum nu mai procedează nimeni, aşa cum făcea mama.

 Să trecem deci, la vremurile prezente, cu povestea lecţiilor lui Mihnea şi cum am procedat noi, în calitate de părinţi.

Spuneam că în prezent, sunt mai multe şi mai grele. În plus, pretenţiile de la copii sunt mai mari. Pentru că acum se duc la o mulţime de concursuri şi nu este suficient să facă doar temele. Pentru rezultate bune la concursuri, trebuie să lucrăm cu ei mai mult. Nu mai este suficient doar să facă temele.

O altă diferenţă, a fost aceea că temele au început mai devreme. Cel puţin, în cazul nostru. La grădiniţa particulară, la care Mihnea a fost primii doi ani, au avut teme pentru acasă începând cu grupa mijlocie. Personal, am considerat aceasta, o exagerare, şi la fel cred şi acum. Dar nu am avut ce face şi a trebuit să le efectueze.

Am tratat situaţia fără stres, deşi, normal că le făcea.

Am folosit prilejul, pentru a încerca să influenţez atitudinea viitoare faţă de teme.

De câte ori am putut, i-am spus băiatului, că acum este la grădiniţă şi este mai simplu, dar la şcoală, va trebui să aibă în vedere două aspecte foarte importante.

De fapt, îi tot spuneam că sunt cele mai importante.

1.     Va trebui să fie foarte atent la ore.
2.     Când va reveni de la şcoală, primul lucru pe care trebuie să îl facă este să lucreze temele. Acestea se fac cu multă atenţie şi nu ne oprim decât când le terminăm. Ca să nu dureze toată ziua şi ca să rămână şi timp de joacă. După ce le termini, te poţi juca liniştit! Am subliniat cât de mult am putut aceste lucruri, pentru că observasem din multe discuţii cu colegii mei de serviciu, cum temele copiilor durează toată ziua.

Am sperat că tot spunând aceste lucruri îl vom convinge să facă lecţiile fără lălăiala specifică  vârstei.

Şi ceva-ceva, am reuşit!

Îmi amintesc cum a fost anul trecut. Şi iar îmi amintesc cu plăcere de doamna Rada.

În primele două săptămâni nu au avut teme şi lecţii. “Primul meu scop, este să obţin dragostea copiilor. Aşa pot să îi învăţ carte mai uşor!

Şi vă spun că a reuşit cu brio să îşi realizeze ambele dorinţe.

Aşadar, au trecut cele două prime săptămâni şi au apărut micile teme.

De câte ori ne amintim de ziua aceea, zâmbim. Dar copilul ne-a şi emoţionat.

Căci vine dragul de el, de la şcoală, se descalţă şi se duce direct în cameră, aşezându-se la biroul de lucru.

“Ce faci, mami?” îl întreb uimită, pentru că nici nu se schimbase de haine, nici nu mâncase nimic.

Temele!” îmi răspunde copilul firesc.

Mihai se uită la mine pufnind în râs, eu mă uit la el, pufnind în râs… şi ne întrebăm ce-i de mirare!

Păi nu asta l-am tot învăţat noi, timp de doi ani?
A învăţat, scumpa lu mama, în următoarele zile, ce vroiam de fapt să spunem.

A învăţat că am vrut să aibă şi timp pentru joacă şi de aceea nu trebuie să te întinzi cu temele pe toată ziua. Dar nu te pune nimeni să mergi glonţ la birou, când intri în casă.

Pe parcursul anului trecut, durata temelor a crescut gradual, ajungând spre sfârşitul anului la trei ore zilnic.

Între timp, normal că şi elanul de început s-a mai stins. Încet-încetişor a realizat că  uneori este cam obosit. Astfel că, el, care nu mai dormea la prânz de la vârsta de 4 ani, acum doarme. Dar cum somnul de prânz este un lucru bun, nu poţi spune nimic. Şi oricum, se concentrează mai bine când este odihnit.

Anul acesta am ajuns la o durată a temelor de 4 ore, cred eu, foarte rezonabil.

Şi mi-am mai amintit ceva interesant. Cum am primit anul trecut, după începerea şcolii, un formular prin care părinţii îşi exprimau părerea faţă de teme. Mai precis, am fost rugaţi să scriem dacă vrem, sau nu, să aibă teme. Normal că am spus da, dar cum am şi eu o dambla, am precizat că mai este nevoie şi de timp de joacă, la vârsta lor.

Iar nu auzisem de aşa ceva şi am crezut că o fi recomandat Ministerul Învăţământului, pentru că şi ei desfăşoară o campanie împotriva exagerării cu volumul temelor. Când am revenit în Bucureşti, mi-am întrebat colegele dacă au semnat şi ele. Am aflat că nu.

Cam atât despre istoria temelor familiei, cu precizarea că tati mi-a povestit că lui nu îi rupeau foile. Bunica îl ajuta la lecţii şi coordona şi acest capitol al casei.

Şi legat de tema paginilor rupte, mai am un episod!

Nu mi se păruse treabă prea uşoară şi parcă îmi era un pic teamă de aceste momente, la începutul şcolii lui Mihnea. Că ştiţi cum este omul: să facă ce ştie el. De aceea, destul de repede, am întrebat-o pe doamna învăţătoare Rada dacă le rupem foile când greşesc. Pentru că cei care aveţi copii, ştiţi bine câte greşeli, ştersături şi pete sunt pe caietele elevilor mici.

Din fericire, doamna a spus că nu este nevoie. Copiilor li se permite să şteargă cu picul şi nu îi depunctează nimeni pentru aceasta. Mai spunea doamna, că dacă am rupe foile la toate greşelile, în final, caietele ar rămâne cu doar câteva file. Corect!   

Şi în plus, atitudinea faţă de greşeală, a doamnei Rada, a fost o surpriză pentru mine, aşa cum am povestit AICI.

Bine că nu trebuie să rupem paginile!

Dar, cu toată duritatea, mama făcea ceea ce toţi părinţii conştienţi trebuie să facă!

Să supravegheze şi să urmărească copiii! Pentru că, cel puţin în ciclul primar…

this is a must!

Mihaela Dămăceanu



V-ar mai putea interesa şi:

Vacanta si temele


Etichete: , , ,