Mihnea şi cititul



            Poate se schimbă vremurile şi trebuie să luăm lucrurile ca atare!

Există însă o schimbare pe care o consider tristă şi nu vreau să o accept: citim mult mai puţin.

O fi de la zbuciumul continuu în care trăim, o fi de la televiziune şi apoi de la Internet?

Nu ştiu să vă spun, dar este trist!

Iar tineretul şi copiii, citesc şi mai puţin ca ceilalţi.

Nu am vrut să accept această realitate şi nu vreau ca fiul nostru să se obişnuiască aşa.

De aceea, am făcut ce am putut şi ce am ştiut eu că este bine să faci, pentru a-i dezvolta dragostea de lectură.

Adică, am aplicat ceea ce făcuse mama pe vremea copilăriei mele şi i-am citit seara poveşti.

Am făcut lucrul acesta timp de patru ani, aproape seară de seară.

Foarte rar se întâmpla să nu îi citesc şi asta, fie datorită vreunui eveniment cu totul extraordinar, fie pentru că era pedepsit pentru vreo trăznaie cu totul ieşită din comun.

Şi în toţi aceşti ani, m-am bucurat foarte mult, observând cât de tare îi place.

Şi cu toate că nu mi-a fost foarte uşor, vă spun cu mâna pe inimă că mi-a plăcut şi mie.

Era timpul nostru de calitate, timpul nostru cel mai drag, căci eu nu prea sunt genul care se joacă. Din păcate!

Aşa cum am mai scris în prima postare a acestui blog, Ursitoarele, am avut uimirea şi bucuria de a-l vedea ascultând cu interes, două romane. Iniţial, am crezut că este prea mult pentru 7 şi 8 ani şi am început cu reticenţă. M-a surprins plăcerea şi răbdarea cu care le-a ascultat până la capăt, aşa cum m-a surprins faptul că a ascultat cu mare atenţie, foarte multe fragmente dintr-o carte care, cu siguranţă, nu este pentru vârsta lui: Terapia destinului de Vasile Andru.

Am pus punct acestui frumos obicei, anul acesta la sfârşitul lui martie, sperând că va începe să citească singur.  Credeam că, la cât de mult îi place, va simţi nevoia să facă un mic efort şi să înceapă să citească. Pentru că, din toate câte le-a învăţat în primul an de şcoală, cel mai greu a mers cititul. Nu am înţeles de ce a fost aşa, pentru că la mine, pe vremea când eram şi eu ca el, nu se întâmplase asta. Înainte de a începe şcoala, o tot întrebam pe mama, singură-singurică, fără să mă pună nimeni, ce literă este asta şi apoi asta, ş.a.m.d. şi când am început şcoala, citeam. Nu simţisem nici un efortre în învăţarea cititului. Mihnea îmi seamănă în multe aspecte şi realmente este un copil isteţ, dar nu m-a întrebat niciodată de nici o literă. Ca să nu forţez nimic, mai ales că la grădiniţa particulară mi se păruse că se exagerase puţin cu şcoala, învăţătura şi temele, l-am lăsat în pace. În plus, eram puţin zăpăciţi de părerile oarecum unamine ale învăţătoarelor cu care am intrat în contact, în perioada anterioară şcolii. Cele mai multe sunt de părere să nu îi înveţi mai nimic, înaintea începerii şcolii. Mi-am lămurit între timp această dilemă, constatând că celor ce ştiau să citească, le-a fost mai uşor, în primul an de şcolărel.

Nici lui Mihnea, nu pot spune că i-a fost foarte greu. Per ansamblu, copilul nostru ştie o mulţime de lucruri, învăţate datorită unei foarte puternice curiozităţi, pe care o are nativ, şi a unei memorii de care suntem foarte mulţumiţi. Are multe noţiuni, prinse destul de uşor de la grădiniţă, de la desene şi din lungile discuţii pe care le poartă cu noi. Are şi un vocabular foarte bun pentru vârsta lui şi nu de puţine ori, a uimit învâţătoarele cu cât de multe informaţii are.

Dar am avut o problemă cu cititul. Aici a simţit o dificultate, şi cum băiatul nu este obişnuit să facă un efort pentru a învăţa, am simţit la el, tot anul trecut, o supărare din cauza acestei situaţii. Vă spuneam că nu am avut probleme cu efectuarea temelor, în timpul anului şcolar. Singura problemă, apărea când îl puneam să citească. Ar fi făcut orice, ca să evite sau să amâne momentul cititului. Îl simţeam că este dezamăgit de cum merge, uneori spunându-mi cu ciudă că nu va reuşi să citească niciodată. Degeaba îi explicam că nu există aşa ceva, toată lumea învaţă să citească. Nu este nevoie, decât de exerciţiu. Nu mă credea şi vedeam cum se supără. La cea mai mică iritare din partea noastră, începea să plângă. El, care nu a fost niciodată plângăcios, plângea acum, vâzând cât de încet citeşte. "Nu am să citesc niciodată ca tine!" striga cu ochii plini de lacrimi. De multe ori mi se rupea sufletul şi îmi scoteam plămânii explicându-i că nu este adevărat, altădată ne enervam că merge aşa greuţ. Este vorba despre viteza de citire şi de greutatea cu care îl determinam să exerseze. Încercam să mă pun în locul lui şi să îmi amintesc cum era să identifici fiecare literă, din atâtea, să formezi silabele şi să le uneşti, în cuvintele acelea lungi. Dar nu prea îmi mai amintesc. Altădată, mă gândeam că este ambiţios, din moment ce plânge de ciudă, şi mă consolam că asta este bine. 

Bineînţeles că am vorbit cu doamna Rada. Mi-a spus să stăm liniştiţi. Ritmul învăţării citirii este foarte diferit la copii şi trebuie răbdare. Ce ne supăra pe noi cel mai mult, nu era că citea încetişor, căci nimeni nu citeşte repede la început, ci lupta pe care o duceam pentru a-l determina zilnic, să citească.

           A trecut anul şcolar şi cele mai vizibile progrese le-am perceput în vacanţa de vară. După ce îi scosese peri albi mamei mele, cu temele de vacanţă, când am ajuns şi eu câteva zile la Botoşani, am simţit imediat progresul. Clar, citea mult mai repede decât în luna mai, când am plecat eu în Bucureşti. Deliberat, l-am lăudat şi încurajat cât de mult am putut. Chiar am exagerat puţin, dar pentru el a contat mult. Nu mai plângea când îl chemam la citit. De fapt, era şi normal să citească mai bine, după trei luni de exerciţiu, dar tot se răzvrătea când îl puneai să citească. Lăudându-l, am eliminat o mare parte din opoziţie. Cred că aş fi exagerat şi mai mult, dar am observat că se prindea că o fac intenţionat, dacă depăşeam o limită.

           A venit septembrie cu începutul unui nou an şcolar şi odată cu el şi reunirea familiei noastre. Am reintrat repede în rutina vieţii şcolăreşti şi am remarcat vizibil îmbunătăţirea vitezei de citire.

Dar tot nu a vrut să citească seara poveşti. De gura noastră, citeşte zilnic cam o jumătate sau trei sferturi de pagină, fără proteste şi fără plânsete. Dar seara se încăpăţânează  să nu citească.

De vreo două-trei ori, a venit la mine, cât a putut el de mieros, să mă roage să îi citesc. Am fost tare şi l-am refuzat, spunându-i că acum o poate face şi singur. Şi tot degeaba!

Recunosc că nu m-am documentat deloc pe această temă şi am aplicat instinctiv ce a crezut bunul meu simţ de părinte, că e bine să facă. Prin urmare, am început să mă întreb dacă nu cumva aceste metode au fost prea exagerate sau aplicate înainte de vreme. Aşadar, am aşteptat următoarea abordare şi am încercat să speculez momentul. La două pagini citite de mine, el trebuia să citească una.

De acord în principiu, bătut palma, şi trecut la treabă.

Toate bune, până i-am dat cartea!

Faza I a decurs doar cu proteste uşoare, voce înmuiată, ochişori uşor umeziţi. Faza a doua a ajuns la proteste vehemente şi afirmarea categorică a dezinteresului lui total pentru citit.

“Nu voi citi niciodată şi voi da foc tuturor cărţilor din lume!” strigă la mine, foarte categoric.

Mi s-a pus o pată pe ochi şi pe creier şi am uitat instantaneu, că în astfel de momente, trebuie să fii calm, să te faci că nu ai auzit tonul şi să răspunzi cu voce joasă şi fermă ce ai de zis.

I-am spus la fel de nervoasă, că nu este nici o problemă, că va fi la fel ca atâţia alţii care nu au pus mâna pe cărţi în viaţa lor. L-am expediat în camera lui şi am adormit foc de supărată. A fost rândul meu, la ochi umeziţi.

Nu a fost prima dată când am constatat cât de grea este uneori, meseria asta de părinte. Şi că indiferent cât ai vrea şi cât ai încerca să faci cât mai mult bine şi să îţi ajuţi copilul, după cât te duce capul, forţa şi educaţia ta, sunt destule momentele în care viaţa îşi urmează cursul ei firesc, în care lucrurile nu merg cum le plănuieşti tu, în care copilul tău iubit îşi arată puternic propria personalitate, izbucnind şi el şi tu, în crize de personalitate şi de supărare.

Scriu de multe ori aici şi constat o dată, câtă luptă este în viaţă şi apoi, constat cât de bine îmi face scrisul. Sunt experienţe personale şi subiective, dar sper să fie odată de ajutor şi altora care trec prin etapele respective.

Mie, îmi este cu siguranţă de ajutor, pentru că îmi limpezeşte şi ordonează mintea şi mă ajută să gasesc soluţii.

Iar ceea ce am înţeles acum, chiar în momentele acestea, în care am scris postarea, este că va trebui să reîncep să îi citesc şi să fac tranziţia aceasta treptat.

Deocamdată, pentru el este încă greu şi e păcat să îl lipsesc de o bucurie.

Am uitat să vă spun, că în ultima vreme, a făcut ce a făcut, şi a obţinut de la noi poveştile  audio. Seara, avem teatru radiofonic în casă.

Deseară, îmi iau frumos cartea şi reîncep cititul.

Voi ce părere aveţi şi cum aţi proceda într-o astfel de situaţie? Sau cum aţi procedat cu copiii voştri, pentru a-i obişnui să citească?
  

            
 

Etichete: , ,