Ţigăncile



nd am plecat prima dată cu Mihnea la Botoşani, avea aproape două luni. Vrând-nevrând, copilul acesta va fi călător, ca mami şi tati, că l-am plimbat începând din viaţa intrauterină.
Dar aceasta este altă poveste.
Eram deci, la nici două luni, cu el în prima călătorie. Acolo, totul se îmvârtea în jurul lui. Normal.

Nu mi s-a părut la fel de normal, să o aud pe soacra mea spunându-mi:
“Eehee, ce crai o să fie băieţaşul acesta! O să vedeţi voi!”

Cum poţi să te uiţi la un copil de aproape două luni şi să ştii că o să fie crai, mă depăşeşte total.

Dar este!

O fi fost coincidenţă, o fi fost o vorbă-n vânt, o fi fost clarviziune.

Nu ştiu!

Dar ştiu acum, că este un crai. Ei, hai să spun crăişor.

Doar în vara ce a trecut, s-a îndrăgostit de trei fetiţe. Pe unde se duce îşi face câte o prietenă. La  mama,  a stat doar trei săptămâni. Suficient cât să îşi mai facă o prietenă. A fost invitat la ziua unui băieţel, unde venea şi ea, şi părinţii mei s-au amuzat foarte tare văzându-l cum se parfuma şi se freza, cerând şi o gumă de mestecat. După ce a plecat, prietena a venit la părinţii mei pentru le lăsa numărul ei de telefon. Îl ruga pe Mihnea, să o sune. Cam devreme, nu?

Dar una din cele mai amuzante perioade(zic acum, că atunci nu vedeam lucrurile chiar aşa) a fost acum vreo 2-3 ani.

Nu mai ştiu exact de la ce a pornit. Dar întotdeauna a avut obiceiul să mă întrebe, netam-nesam, ce înseamnă câte un cuvânt. Cuvinte grele pentru vârsta lui, de care îşi amintea, nu ştiu cum, pentru că nu mă întreba ce înseamnă atunci când le foloseam. Pur şi simplu mă întreba câte un cuvânt, din amintire. Le reţinea de la desene sau din filme, probabil. Ce mă mira, era că deşi erau cuvinte dificile, foarte rar le nu le spunea corect.

Aşa a fost şi cu focoase.

Într-o seară, fără nici o legătură cu nimic, mă întreabă:

“Mami, ce înseamnă focoase?”

Şi stau eu câteva  momente şi mă gândesc cum să îi explic, pentru a înţelege, dar să fie şi o explicaţie potrivită vârstei lui.

Şi găsesc.

“Iubăreţe, mami!”

Şi se încheie discuţia, cum se întâmplă de obicei.

Peste câteva zile, în parc. Parcul Plumbuita este un loc în care deseori vin şi ţigani. Singuri, singurei, că nu stau ţigăncile să păzească copiii, ca noi. Într-unul din rarele momente în care Mihnea stătea locului, vine lângă mine pe bancă şi îmi spune:

Îmi plac ţigăncile focoase! 

Pauză. Dintr-o dată nu mai ştiu ce să zic.

Mă gândesc că dacă protestez, îmi va spune apoi încontinuu, acest lucru. Oricum, o spunea şi atunci, tot pentru a mă provoca. Apoi, mă gândesc cum să îi explic şi ce să îi explic. Nu îmi place rasismul, dar când îţi spune copilul că îi plac ţigăncile focoase rămâi încremenit. Chiar aşa? Dar, chiar ţigănci? Dar nu sunt atâtea alte fete?


Uuuufffff!


Mi-am amintit de povestea unei prietene, al cărei văr se căsătorise cu o ţigancă, în ciuda protestelor vehemente ale întregii familii. Grea treabă.

Nu mă las, şi până la urmă încep să îi spun că ţigăncile nu sunt tocmai curate, şi nici tocmai frumoase, şi nici tocmai fete pe care să le placi”

Nimic.

Aproape o jumătate de an ne-a ţinut cu Îmi plac ţigăncile focoase!”, “Îmi plac ţigăncile focoase!”, în ciuda multor discuţii despre ţigani, despre modul lor de a trăi, dar şi despre atitudinea noastră, poate nedreaptă şi uneori greşită faţă de ei. Discuţii pe care tot el le provoca, bineînţeles.


E sigur că pentru el era şi un amuzament şi o provocare pe care ne-o transmitea, dar chiar şi aşa!

Crai, crai, da’ chiar ţigănci?
Of, Doamne, of!   

Mihaela Dămăceanu