Povestea unui an agitat

"One day, in retrospect, the years of struggle will strike you as the most beautiful" Sigmund Freud

Nu este prima oară când gândesc că nici nu ştiu cum a trecut anul, dar este prima oară când scriu acest lucru. Un an care pentru noi a fost foarte plin, şi deşi nu a fost uşor, a fost un an bun. Când a deschis Mihai blogul acesta, ne aflam la Botoşani, într-un moment în care eram foarte aproape de concluzia că nu mai avem cum să rezistăm acolo. Casa bunicii implicase mult mai multe investiţii, faţă de ce estimasem noi la plecarea din Bucureşti cu 8 luni în urmă, şi devenise absolut obligatoriu să reiau serviciul. Piaţa muncii în acel oraş care altfel ne plăcuse, era la pământ, motiv pentru care a fost aproape obligatoriu să revenim în Bucureşti.

Cum nici aici lucrurile nu stau pe roze, singurul loc unde puteam reveni era fostul meu serviciu, de unde plecasem după 12 ani de muncă, plină de vise şi speranţe.

Am reuşit să mă reangajez şi am venit în Bucureşti singură pentru început, deoarece nu avea sens să îl mutăm pe Mihnea, pentru doar o lună şi jumătate de şcoală. În plus, bunica lui Mihai ne părăsise şi erau şi o mulţime de treburi administrative de pus la punct.

Aşadar, am reînceput serviciul pe 8 mai 2012, dar apartamentul nostru era închiriat şi am locuit două luni la o nepoată. După ce au plecat chiriaşii a fost obligatoriu să zugrăvim. Se înţelege că stăteam foarte bine din punct de vedere financiar, aşa că suflecă mânecuţele, Mihaelo, şi treci la zugrăvit ditamai apartamentul. Mihai nu terminase treburile, Mihnea nu putea să stea în zugrăveală, astfel încât au rămas acolo şi toată vacanţa de vară, cu mici vizite la mine pentru un pic de ajutor, cât a fost Mihnea la mama la Călăraşi.

Cu efort şi cu ajutorul Domnului, am terminat apartamentul la începutul anului şcolar. Au venit băieţii acasă, un pic supăraţi că pleacă de la curte ca să revină în betoanele Bucureştiului. Eu deja mă acomodasem şi, cu surpriză constatasem că deşi timp de 8 luni nu îmi lipsise, acum mă bucuram să revin acasă.

 Dar a fost foarte greu fără ei. Mai greu decât aş putea explica aici şi decât ar avea rost să scriu.

Pe Mihnea nu l-am mai putut reînscrie la învăţătoarea pe care o vânasem cu doi ani în urmă şi până în ianuarie a fost într-o clasă care nu ne-a plăcut deloc. Am reuşit să îl transferăm acolo unde vroiam, printr-un noroc, când eram aproape hotărâtă să schimb şcoala.

Revenind la septembrie, după ce au venit băieţii mei, am început să cărăm lucrurile, pe care le împrăştiasem la plecare prin o sută de locuri distincte. Şi nici acum nu am terminat de readus. Încă mai am cărţi la mama, cristaluri la o prietenă şi o mulţime de lucruşoare de-ale bunicii, la Botoşani.

În decembrie m-am operat, şi de la începutul acestui an lucrurile au devenit mai uşoare şi s-au mai aşezat pe un făgaş de normalitate.

Deşi casa încă nu este aşezată, viaţa noastră a trebuit să se aşeze, astfel încât Mihnea să îşi poată vedea de şcoală şi programul lui.

Aşa cum ştiţi, viaţa lui de şcolar este o preocupare majoră a casei. Apoi celelalte activităţi şi apoi treburile organizatorice ale casei.

Dar uite că e bun scrisul acesta la ceva, că dacă nu puneam acum pe hârtie, aproape uitasem ce am făcut în anul acesta agitat.

Dar de fapt, eu mă pornisem să vă scriu cum a fost într-un an de blogging şi când colo de la o idee la alta, vă spusei orice altceva, numai de blog nu.

Dacă mai aveţi şi mâine răbdare să mă citiţi, reveniţi pe la noi să vă povestesc şi despre blog.

Mihaela Dămăceanu

 P.S. Dacă nu aţi văzut, duminica trecută am împlinit un an de povestiti şi organizăm un dar de blog. Până duminică 24 martie, lăsaţi un comentariu la postarea din 17 şi eventual un like pe pagina de Facebook, pentru a putea participa la tragerea la sorţi.

Etichete: