Timpul în Bucureşti sau mămică cu tati pe drumuri

Săptămâna trecută, când tocmai ce picam pe mine de oboseală şi de stări care nu fac cinste omului(adică nervi, şi stres, şi treburi care nu mai apucă să fie făcute) aflăm noi, că printr-o întâmplare fericită, s-au finalizat actele acelea de la Botoşani, pentru care se tot zbuciuma tati, de aproape un an încoace. Cum asta presupune ca Mihai să dea o scurtă fugă de opt ore, până acolo, devine imperios necesar să îmi iau câteva zile de concediu.

Zis şi făcut, având grijă, bineînţeles, să îmi şi fac repede în cap, agenda de lucru. O umplu şi pe aceasta, depun cererea de concediu şi vin fericită acasă.

Ştiam eu, că în principal, duc băiatu, iau băiatu, dar mă gândeam şi să fac o mulţime de treburi prin casă, pe la blog şi pe la exerciţiile lui Mihnea, ca să recuperez din restanţe.

Şi vine sâmbătă dimineaţă. Planul zilei era făcut şi era destul.

Mă trezesc pe la 7, 30, că de aceea mai are omul şi zile când nu merge la serviciu, ca să mai doarmă puţin.

Şi de cum am deschis ochii, direct la aparatul de fotografiat am aterizat, ca să fac mărţişorului câteva poze să fac postarea de sâmbătă. Nu am timp să scriu cine ştie ce, că acuş deschide ochii prinţişorul şi cere de mâncare. Rezolv cu mâncarea, potolim băiatul, după care repede o pornim la cursul de desen. Curs de desen, care nu este la prea mare distanţă de noi, că avusesem grijă de asta, ştiind bine unde locuim. Adică, în Bucureşti. Şi în Bucureşti, aproape, înseamnă cel puţin o jumătate de oră, dar omul precaut îşi ia timp de rezervă. Plecăm deci, pe la 9,10, ca să ajungem fără să gâfâim, la ora 10.

Urcă băiatul la curs şi eu dau o fugă până la două magazine apropiate, ca să îmi mai amintesc cum arată un magazin, că uitasem. Nu cumpăr nimic şi vin să-mi recuperez odrasla. Care trebuia recuperată la 12,00. Dar el nu se dădea dus, şi pace. Îmi spune că mai stă şi îmi scot răbdătoare ceva de citit din geanta ca o tolbă, unde am mereu printuri de articole interesante de pe net, şi mai stau. La ora unu, începe să mi se facă foame, că nu pusesem nimic în stomac. După un alt sfert de oră, urc în sală şi după o discuţie cu domnul profesor, Mihnea îmi comunică că mai vrea să stea. Buuun! Tu mai vrei, mamă, dar eu am o groază de treburi, inclusiv cele trei ore de lucrat cu tine, planificate pentru zilele de week-end.

Dar ce să fac. Tac şi-nghit şi mă gândesc ce meniu am de făcut pentru săptămâna următoare. Adică, asta de acum. Vine femeia de serviciu, mai stau şi cu ea de vorbă, aflu de o băbuţă din Obor, care vinde untişor. Mă gândesc că habar nu am ce e untişorul, credeam că este o rădăcină bună de ceai, dar aflu că are şi frunze bune de mâncat şi pline de sănătate. Şi în sfârşit, iese Mihnea. Ora 14,00 punct.

O luăm spre casă şi mă gândesc să trec şi prin Piaţa Obor să iau una-alta, printre care urzici şi cereale.

Dacă ajungi cu Mihnea la Obor, invariabil trebuie să se zgâiască minim un sfert de oră, la caracatiţele(adică bucăţelele) care se vând în hala de peşte. Că tot era foarte amuzant, cum se zbăteau şi săreau pe-acolo nişte caraşi cât palma mea, nu scap de el, până nu cumpăr şi peştişorii jucăuşi. Că tot ce-mi lipsea era să stau să mai curăţ caras!

Iau urzicile, trec pe la magazinul util, mai găsesc şi alte cărături de luat şi ne aventurăm spre casă, unde în sfârşit intrăm la ora 15,50. Am uitat să vă spun că am negociat bine de tot cu Mihnea, durata următoare a cursurilor. În nici un caz nu mai are voie să stea 4 ore, că nu mai înţelegem nimic din ziua aceea. Cădem la pace, pentru 3 ore-durată maximă.

Deci la ora 16 şi ceva luăm masa, deschid computerul să văd blogul, ne apucăm de lucru la română, mate, engleză, curăţ carasul..... şi asta fu ziua.

Duminică de dimineaţă, ne punem iară pe cele trei obiecte, apoi plecăm la biserică, apoi ne oprim în parc, unde face o pictură, ne întorcem acasă, prăjim carasul, inspectăm blogul, şi asta fu ziua.

Printre picături, am mai făcut şi câte un strop de ordine şi curăţenie, de ochii soacrei, şi am mai dat şi eu câte un telefon, două.

Şi asta a fost tot, exceptând faptul că mi-a adus şi o scoică acasă, culeasă de pe fundul secat al lacului Plumbuita. Era atâta de încântat de scoica aceea, că a trebuit să îi improvizăm acvariu şi a şi fotografiat-o singur să v-o arate şi vouă.

Dar credeaţi că am terminat?

Nu, căci duminică seara, spre 9 şi jumătate, iese Mihnea din baie şi scoate dopul de la cada, ca de obicei, aproape plină.

Şi surpriză maximă a fost că toată apa, era în baie, pe jos, în loc să se ducă în treaba ei, pe scurgere.

Ia ligheanul, ia foraşul, ia 7 mii de cârpe şi mopuri şi curăţă baia.
 
Şi uite aşa, s-a încheiat week-endul meu alergător, izbutind să fac doar trei lucruri în fiecare zi. Că nu degeaba scriu oamenii aştia mai deştepţi, că nici nu trebuie să îţi planifici mai mult de trei lucruri pe zi.

Sunt curioasă, câte aş fi făcut dacă îmi planificam doar trei.

A, dar staţi aşa! Dacă mai pun la socoteală şi blogul, am făcut de fapt 4 lucruri, că şi blogul e o treabă, nu?

Şi încă, ce treabă!

Mai bine îmi intitulam articolul: week-end de bloggeriţă, cu tati plecat şi băiat pictor, iubitor de creaturi acvatice. 

Mihaela Dămăceanu