Despre scris şi rostul lui

În strădania mea de a relua cu viteza I-a postările de pe blog, am izbutit astăzi să mă trezesc la ora necesară şi să încerc să pun cuvintele în idei citibile şi ideile în afara capului, că tot am spus atâta vreme că ajută.

Încheiam postarea trecută cu mulţumirile adresate celor care mi-au scris şi lăsam să se întrevadă una din întrebările care m-a muncit în perioada de pauză. Şi anume, care este rostul a ceea ce fac eu aici.

Nu mă refeream la rostul scrisului, în general. Căci răspunsul la această întrebare este dat de milioanele de oameni care citesc. Printre care, cu mare bucurie, mă număr şi eu.

Mă refeream doar la scrisul meu pe blog. Şi vă mai spun, că nu este prima dată când îmi pun această întrebare. Pentru că m-am luptat cu ea ani de zile, înainte de a începe blogul. În sensul, că nu ştiam dacă aveam ceva de spus. Adică ceva ce ar putea interesa pe altcineva în afară de mine. Pentru că, parcă totul s-a spus.

Şi vă spuneam că m-au chinuit întrebări fără răspunsuri, una dintre ele fiind şi aceasta.

Am mai avut o confirmare că astfel de întrebări şi le mai pun şi alţii, citind ultima postare a Irinei.

Era o întrebare diferită, pentru că ea spunea acolo, că înainte de a da click, ai multe alte opţiuni. Opţiuni ce ar putea fi mai bune decât a petrece atâta timp pe Internet.

Şi pot să vă spun că am înţeles-o perfect, pentru că şi aceasta a fost o altă întrebare cu care m-am luptat în luna din urmă.

Dar mai pot să vă spun, că după ce am încheiat postarea trecută, m-am simţit bine că am scris. Şi mi-am amintit de ceea ce am simţit un an întreg scriind aici.

Am spus că scrisul are un rol eliberator, în sensul că te scapă de anumite gânduri obsesive. Şi mai spun că te mai ajută şi în organizare. A vieţii şi a minţii. Căci de obicei, mintea noastră macină continuu gânduri. Doar că, tot de obicei, acele gânduri sunt haotice. În momentul în care le aşterni, încerci să te concentrezi. Laşi deoparte toate celelate gânduri care trec cu viteză prin capul tău şi scrii doar despre un subiect. Şi îl analizezi până când vezi concluzia. Şi de cele mai multe ori se luminează mintea în mod neaşteptat, şi chiar găseşti o soluţie.

Şi mai pot să vă spun că atunci când am avut supărarea ce a declanşat perioada aceasta mai grea, după familie, prima persoană cu care am dorit să comunic a fost o dragă prietenă a acestui blog. Ceea ce, dacă stau eu strâmb şi judec cât pot de drept, răspunde enorm la întrebarea din această postare.

Şi atunci, care o fi, şi unde o fi adevărul?

Are rost să scriu, sau nu are rost să scriu?


Având în vedere ce am simţit în această lună mi-e greu să răspund, că de aceea spuneam că am lăsat întrebările fără răspunsuri.

Probabil, că există perioade şi perioade.

Perioade în care vrei şi poţi să scrii şi perioade în care vrei şi trebuie să taci.

Şi nu cred că una este mai bună ca cealaltă.

Drumul spre echilibru nu este uşor şi nu este mereu la fel. Noi il tot căutăm şi uneori îl găsim în moduri diferite.

Uneori îl găsim prin comunicare şi alteori îl găsim prin linişte şi tăcere.

Şi probabil, că o perioadă o alimentează pe cealaltă. 

Îţi urez să ai parte de câtă linişte îţi trebuie, Irina!

Dar mărturisesc că şi eu, ca şi alte fete ce ţi-au scris, aştept cu nerăbdare postările tale inspiraţionale.

Şi mai vreau să mărturisesc că sper să pot continua să scriu şi eu, că parcă îmi pare rău de blogul băiatului şi mi-e dor de bucuria pe care am primit-o aici, deşi el nu se poate compara calitativ, cu cel al Irinei.

Vă urez o săptămână minunată şi o invit şi pe la mine!   

Mihaela Dămăceanu

P.S. Şi ca să închei într-un mod mai optimist, bineînţeles că acum, după ce am pus pe ecran aceste gânduri, parcă mă simt mai bine, chiar dacă mi-ar fi plăcut mai mult să pot emite nişte idei mai vesele şi mai colorate.

Etichete: ,