Ţipătul din depărtări

Rămasă pe baricadele serviciului, aflu momentele interesante prin telefon. Băieţii mei, au ajuns luni seară la Botoşani, după un lung drum de vreo 10 ore, ocolit puţin şi prin târgul Ieşilor.

Îmi povesteşte Mihai, marţi pe seară, ce a făcut Mihnea în dimineaţa respectivă. Deşi ajunseseră destul de târziu şi destul de obosiţi, s-a trezit mititelul la ora 6, cu grija ieşirii afară, de parcă pleca oraşul şi curtea, din locul lor. A zbughit-o în pijamale direct spre uşă, a deschis-o brusc şi a strigat cât îl ţineau plămânii lui mititei dar robuşti:

LIBERTAAATEEEEE!!!!, de-au ieşit vecinii la ferestrele blocurilor ce înconjoară curtea.

Acuma, nu ştiu exact dacă libertatea înseamnă pentru el că a scăpat de şcoală, de Bucureşti sau de maică-sa, pe care era cam supărat că l-a bombănit toată duminica să pună călcâiul jos, când merge(că am observat această problemă şi până-l ducem la un ortoped nu ştiu ce altceva mai bun să fac, decât să-i tot atrag atenţia). Cred că era strigătul de libertate care le combina pe toate, şi mai ales, bucuria lui enormă de a bate cât e ziulica de mare, curtea şi cartierul.

Cert e, că m-am bucurat  de bucuria lui şi mi-am mai amintit un strigăt similar.

Vară. Mare. Varna. Mihnea avea 4 ani şi mergea prima dată la mare. Pe la ora 8 dimineaţa, l-am lăsat pe tati dormind, să se mai odihnească după drumul din ziua precedentă, şi am plecat amândoi la plajă. Plajă goală, doar cu vreo doi oameni, mai matinali decât noi. Am trecut uşor şi repede pe nisipul un pic recişor şi am început să desfac arsenalul, înşirându-mi rogojina. Nu prea am apucat să observ cu atenţie reacţia lui Mihnea. El, mai rapid ca mine, îşi scoate hăinuţele, şi până să bag eu de seamă, ajunsese chiar lângă apă. Mă trezeşte din spaima de a nu-l vedea intrând singur în apă, un strigăt lung, care exprima uimirea şi bucuria. Tot cât îl ţineau plămânii, cu spatele la mine şi faţa spre mare, urla de mama focului:

" ÎMI PAAAACEEE AIIIICIIII! ÎMI PAAAACEEE AIIIICIIII!"

Nu-l spunea încă pe l, dar lui îi păcea fantastic de mult, şi continua să ţipă întorcându-se întâi spre mine, apoi pe rând, în dreapta şi-n stânga, ca să-l audă şi cei doi bulgari răzleţi de pe plajă. Nu l-au auzit, pentru că zgomotul mării acoperea strigătul lui fericit. L-am auzit doar eu, nci măcar tati nu era cu noi să-l audă.
 Nu aveam cameră să-l fi filmat, dar şi de-aş fi avut-o tot nu aş fi fost pe fază să prind momentul acela spontan, cu intensitatea lui extraordinară. Rămâne doar în amintirea mea, iar cel de la Botoşani, în amintirea lui tati. Şi-a vecinilor, posibil. Ş-aici, printre rânduri şi gânduri.

Capacitatea asta de a se bucura de viaţă este una din trăsăturile pe care le admir cel mai mult la copilul meu. Şi la taică-su, de la care a moştenit-o. Eu nu am ştiut, ş-apoi nu am putut niciodată să strig de bucurie. Şi mai ales de bucuriile mici şi simple ale vieţii. Eu a trebuit să învăţ să mă pot bucura de viaţă. Dar tot timpul sunt un şcolărel la acest capitol. Şi nu pot spune că n-am învăţat nimic, pentru că uneori îmi iese. Uneori izbutesc să mă bucur de-o floare. Să mă bucur de albastrul superb al dimineţilor de vară. De splendoarea verdelui crud al lunii mai şi de parfumul îmbătător al florilor de tei. Dar nu am învăţat să mă bucur ţipând. Momentele acelea de mică bucurie, vin fără efervescenţă. Sunt line, calme, duioase. Şi nici nu ştiu să exprim prea mult şi prea bine, bucuria. În ultima vreme, îmi mai iese, cu vorbele. Dar şi acelea, nerostite, ci scrise. Însă nici scrise, nu exprimă la fel de bine bucuria, precum izbutesc să exprime melancolia.

Dac-ar fi, să mai pot să-i dau ceva trăsături de caracter copilului meu, i-aş mai da o tonă de ştiinţă de a se bucura de viaţă. Sau măcar, i-aş păstra şi pentru viaţa adultă, bucuria pe care o simte acum.

Cu o molcomă bucurie, azi vă scrie

Mihaela Dămăceanu

S-aveţi o zi frumoasă!

Etichete: