În
2006, la scurt timp după publicarea celui mai cunoscut roman al ei,
Elif Shafak a fost dată în judecată în Turcia, de către o grupare
ultranaţionalistă. În baza unei legi arhaice, scriitoarea a fost acuzată
că prin romanele ei denigrează propria ţară şi spiritul
acesteia, datorită unor afirmaţii ale personajelor cărţii. La
data procesului, era însărcinată şi urma să nască, motiv pentru care nu
s-a putut prezenta. A fost achitată, datorită
intervenţiei ministrului
culturii. Alături de ea, au mai fost acuzaţi şi alţi mari scriitori
turci, printre care şi Orhan Pamuk, şi aceştia fiind achitaţi.
Dar
legea respectivă este încă în vigoare. Iar Elif Shafak nu a încetat să
scrie despre problemele ţării ei natale, de care în ciuda părerii
grupărilor radicale şi ultranaţionaliste din Turcia, este foarte ataşată. Dacă
în romanul despre care vorbeam mai sus-Bastarda Istanbulului,
abordează un subiect tabu în Turcia, şi anume problema armenilor, în Onoare scrie despre crimele ce încă se întâmplă în zilele noastre, în apărarea acestui concept.
Toate
aceste probleme ale societăţii moderne turce sunt cazuri reale, despre
care nu se prea
vorbeşte în Turcia.
Interesul
meu pentru această scriitoare a pornit de la romanul Onoare, citit recent. Această carte mi-a plăcut datorită poveştii fascinante şi a măiestriei literare a autoarei. În plus, lumea
islamică exercită o fascinaţie asupra mea, prin
exotismul şi modul total diferit în care este construită.Toate
motivele de mai sus erau suficiente să mă determine să aflu câteva
informaţii despre Elif Shafak.
Surpriza a fost că am descoperit o femeie
la fel de fascinantă ca lumea arabă şi ca romanul pe care l-am citit.
Nu numai că are o personalitate surprinzătoare dar este şi o femeie foarte frumoasă. Se îmbracă mult în negru, şi nu ştiu de ce, chipul ei m-a dus cu gândul la Catherine Deneuve.
Este cea mai citită şi premiată femeie-scriitor din Turcia,
şi totodată este o persoană modernă, combativă, care scrie şi luptă pentru
progresul ţării ei. O feministă, bineînţeles!
S-a născut în 25 octombrie 1971 la Strasbourg şi a trăit până acum, în nenumărate locuri din lume, printre care Ankara, Madrid, Aman, Istanbul, Londra, Koln, Boston, Michigan. Părinţii s-au despărţit când avea un an. Tatăl era filozof iar mama a devenit ulterior diplomat, lucru ce explică desele mutări în toată lumea. Un rol major în creşterea şi educaţia ei l-a avut bunica din partea mamei-o femeie simplă, reprezentând modul tradiţionalist de viaţă, încărcat de superstiţii, al societăţii din Turcia.
Este licenţiată în ştiinţe politice şi a publicat până la această dată, 12 cărţi, dintre care 8 romane. A primit numeroase premii şi în Turcia şi în afara ei, atât pentru lucrările ştiinţifice, cât şi pentru romanele publicate. De asemenea, scrie cu regularitate pentru publicaţii prestigioase, printre care The New York Times, Le Monde, Wall Street Journal, The Washinton Post, The Guardian, etc. Subiectele acestor articole sunt asemănătoare celor atinse în cărţi: drepturile minorităţilor, egalitatea sexelor, rigiditatea gândirii, ghetourile mentale, problemele imigranţilor, libertatea de expresie, rolul literaturii în depăşirea limitelor şi a identităţilor politice.
Cărţile i-au fost traduse în 30 de limbi şi cel mai cunoscut roman este Bastarda Istanbului, în care descrie povestea unei familii de armeni şi turci. În afară de acesta şi de Onoare, în limba română au mai fost traduse: Cele 40 de legi ale iubirii, Sfântul nebuniilor incipiente, Lapte negru. Ultimul titlu este al unei cărţi autobiografice despre maternitate şi depresia postnatală prin care a trecut timp de aproape 8 luni. Nu le-am găsit traduse la noi, pe următoarele: Sufiştii, Privirea, Oglinzile oraşului, Palatul paduchilor-cărţi pentru care a primit diverse premii şi care au impus-o ca o voce remarcabilă a literaturii turce.
În 2005 s-a căsătorit cu un jurnalist turc, cu care are doi copii. Numele puse copiilor au legătură tot cu literatura.
Într-un interviu publicat în The Guardian spunea că viaţa ei seamăna cu un compas. Un picior al compasului este înfipt puternic într-un singur loc: Istanbul. Al doilea picior, descrie un cerc larg, ducând-o în diverse locuri şi oraşe. Această puternică ancorare în Turcia, combinată cu un internaţionalism, răzbate intens în tot ceea ce scrie.
Nu am citit decât o singură carte. Aceasta m-a determinat să caut cam tot ce se putea găsi pe Internet, şi după ce am citit mai mult de 20 de articole scrise de ea, din publicaţiile amintite mai sus, sunt nerăbdătoare să trec la următoarea carte.
Însăşi viaţa ei mi s-a părut o poveste, la fel cum mi se pare că trăieşte pentru a spune poveştile culese încă din copilărie. Le auzea la bunica din Ankara, într-o casă în care se adunau multe femei, uneori pentru a ghici în cafea. Deseori se întâmpla ca acestea să vorbească şoptit, despre subiectele tabu ale vremii, şi când le întreba ce vor să spună, nimeni nu îi mai răspundea. Aşa a fost şi cu genocidul armenilor, despre care nicio bunică sau mătuşă nu vroia să îi povestească nimic.
Dar marile poveşti ridică probleme şi caută soluţii.
Şi am înţeles, că exact asta face şi ea, în toate cărţile pe care le-a scris.
Întrebată
într-un interviu ce înseamnă să fii scriitor, a răspuns că
niciodată nu-şi pune problema de ce scrie, aşa cum nimeni nu se întreabă de
ce mănâncă sau de ce respiră.
“It’s so inevitable for me… It’s my way
of connecting to the universe.”
Un citat de-al ei, ce a făcut înconjurul Internetului:"knowledge that does not take us beyond is far worse than ignorance." Într-o traducere proprie şi aproximativă, aceasta ar fi: "cunoaşterea ce nu ne duce mai departe, este mai rea ca ignoranţa"
Mihaela Dămăceanu
Sursa fotografiilor şi a unora dintre date: elifshafak.com şi elifsafak.us
P.S. LA MULŢI ANI TUTUROR MARIILOR, MARIANELOR ŞI MARIANILOR!
Etichete: biografii, Elif Shafak
