Perfecţionismul

sursa

 

Am descoperit recent că am o problemă. Mai precis, nu am descoperit acum, căci ştiam mai demult, ci am avut un moment din acela care te izbeşte în cap şi te marchează profund. Ca o revelaţie, aşa, ca să folosesc un cuvânt serios.

Sufăr de perfecţionism!

În tot ceea ce fac, am această problemă, dar o să exemplific puţin cu scrisul.

Prima etapă, care durează de ani buni, este la serviciu. Căci înainte de acest blog, am mai scris destul, la serviciu. Bineînţeles că acolo scriu cu totul alt fel de lucruri, şi anume adrese oficiale, pe teme specifice, cu aspecte economice. În cei 13 ani scurşi la actualul serviciu, scrierea acestor adrese a devenit din ce în ce mai importantă, ponderea acestor adrese crescând treptat, în defavoarea altor activităţi specifice muncii unui economist.

Şi cum face fata când are de făcut o adresă?

Ia dosarul şi-l citeşte, pentru a vedea situaţia acestuia, căci de ceva timp, aproape fiecare dosar, reprezintă o speţă distinctă, diferită de celelate, şi de obicei dificilă. Încerc să identific şi să înţeleg problema în evoluţia ei. Apoi, urmează redactarea răspunsului, unde trebuie să sintetizezi, mai pe scurt, sau mai pe lung, istoria problemei, şi apoi să răspunzi întrebării ce-ţi este adresată.

Prima dilemă a unui perfecţionist, este cât de mult sintetizezi povestea dosarului, încercând să nu te pierzi în amănunte ce nu au legătură cu subiectul adresei pe care o faci.

A doua problemă a unui perfecţionist, este textul în sine. Pentru că orice text, suportă nenumărate îmbunătăţiri şi poate fi învârtit de zeci de ori. O singură frază, poate fi sucită de câteva ori, dacă vrei să sune mai bine. Şi de obicei, cam asta fac. Bineînţeles că nu fiecare frază, căci m-ar apuca damblaua. Dar fac acest lucru destul de mult, chiar mai mult decât este cazul. Sunt foarte conştientă de asta, şi totuşi nu reuşesc să schimb acest obicei. Astfel încât, atunci când duc adresa la semnat, sunt deja sătulă de ea. Pentru că o duc obosită destul de sucirile mele.

Dar în 13 ani de suciri, am avut parte de mulţi şefi diferiţi. Şi am constatat că nu sunt singura care face acest lucru. Pentru că apoi, urmează altă tură de învârtiri de cuvinte, de tăieri şi de adăugări de amănunte, considerate irelevante/relevante pentru adresa în cauză.

Acum, trecem la blog.

Aici, se pun oarecum altfel problemele unui perfecţionist.

Prima este alegerea subiectului despre care scrii. Nenumărate interpretări pot fi aici. Este subiectul acesta interesant pentru cititorii mei? Am ceva de spus despre el? Pot să găsesc o interpretare originală? Pot să aduc amănunte noi? A fost un subiect despre care s-a scris mult, căci atunci ce rost mai are să-l abordez şi eu? Pot să-l scriu cu suflet şi pasiune? Foloseşte cuiva sau la ceva? Şi vă spun sigur că aş mai putea continua cu aceste întrebări, chiar dacă vi se pare că le-am epuizat, căci acesta este perfecţionistul. Dar aţi prins ideea şi e cazul să mă opresc.

Etapa a doua este aceeaşi de la serviciu: cât de lung îţi iese textul şi cât de mult intri în amănunte, ca să poţi transmite ideea, dar să nu plictiseşti. Altă problemă, vă daţi seama, nu?

Apoi, urmează calitatea textului, care fireşte că poate suporta o mulţime de îmbunătăţiri. Am citit o dată, demult, că un text bun este unul rescris. Asta era înainte de a mă apuca eu de blog, şi mă întrebam de ce? Am aflat răspunsul mai târziu. Nu mi se mai întâmplă foarte des acum, dar totuşi se întâmplă. Pentru că nu întotdeauna se leagă ideile şi cuvintele. Şi uneori, după ce ai terminat postarea, constaţi că ar suna mai bine dacă ai rescrie textul. Ai pune ideile în altă ordine, ai crea o tensiune a postării şi ai putea înfrumuseţa textul.

Şi astfel, am ajuns la un alt capitol, care nu există la serviciu, dar este foarte important într-un blog. Departe de mine pretenţia de a fi scriitor, dar sunt conştientă că şi printre bloggeri sunt foarte mulţi oameni care scriu bine. Şi de aceea îi citim. Şi în a scrie bine, contează toate cele de mai sus, plus frumuseţea scrierii, care este esenţială. Şi ce înseamnă aceasta? Un pic de poezie(sau mai multă), armonie, fantezie, originalitate, descrieri, claritate în idei, cursivitate, s.a.m.d. Adică, iarăşi, multe!

Apoi, contează cât de mult te-a prins subiectul şi cât de interesant îţi mai pare. Uneori, dacă nu postez imediat ce am scris, şi asta se mai întâmplă, renunţ la postare căci nu mai îmi place.

Ei, cum vi se pare?

V-am convins că sunt un perfecţionist?

Vă regăsiţi şi voi, mai mult sau mai puţin în anumite aspecte?

Şi care este scopul acestei lungi postări?

Să vedem dacă este bine să fii aşa.

Răspunsul meu sincer, este: NU.

Până la un punct, perfecţionismul este bun, aşa cum fiecare din etapele descrise sunt importante în munca pe care o fac. Dar trebuie să ne impunem limite. Trebuie să realizăm că pentru orice există doar o porţiune de timp alocată. Că mai important este să faci sarcina şi să duci la capăt munca, prezentând finalul. El poate fi permanent îmbunătăţit, este adevărat, şi ştiu bine asta.

Dar la un moment dat, acest efort este steril.

Pentru că în multe situaţii, deşi nu îţi vine să crezi sau să accepţi, contează şi cantitatea, nu doar calitatea.

Mihaela Dămăceanu