Dorinţa de apreciere


Iaca că iar mă lovi sinceritatea! Şi am mai găsit un motiv pentru care mai scriu pe aici, adică atunci când mai scriu...

Pe lângă faptul că îmi mai ordonează mintea, că parcă totul devine mai interesant atunci când ai cui să povesteşti, că se mai lipeşte ceva de mine din toate exerciţiile şi activităţile pe care le fac ca să vă spun concluzii şi păreri, ştiţi de ce mai scriu?



Ca să vă citesc comentariile!

Cred că am devenit dependentă de acest mediu virtual, care îţi dă libertatea de a fi unde vrei, de a-ti crea iluzia ca faci ce vrei, de a împărtăşi idei şi a citi cuvinte frumoase.

Da, cuvintele voastre frumoase mă mai fac să aştern rânduri, căci nicăieri în viaţa reală nu primeşti atâtea complimente şi vorbe bune. Poate că n-or fi ele integral sincere, poate că este putin nefireasca povestirea vieţii pe blog, poate că unele comentarii sunt venite din putin interes, dar multe sunt tare calde.

Aşa m-am obişnuit să le primesc, aşa îmi place să le citesc, aşa mi se înmoaie sufletul, că nu ştiu cum ar mai fi fără ele. Poate ar trebui să experimentez?

Ii spuneam odată unei prietene că succesul Facebook-ului se bazează pe dorinţa de afirmare şi de apreciere care există în fiecare om. Şi a fost în total dezacord, i s-a părut o prostie să ai astfel de nevoi şi să recunoşti aşa ceva.

Nu am înţeles de ce s-o fi supărat. Eu chiar cred că toţi dorim să fim apreciaţi şi să ne afirmăm măcar puţin în lumea asta mare. Eu tot cred că nimănui nu-i pică rău o vorbă bună şi că vorba critică, desi este constructivă, se digeră greu.

O fi ceva rău în asta?

O fi greşit să recunoşti? O fi total neadevărat?

Eu nu cred. Voi ce ziceţi?

Uite, dacă ne gândim la copii, nu îşi doresc toti să se remarce şi să fie apreciaţi de ceilalţi, de grupul în care se învârt?

Şi oare nu rămânem tot copii din acest punct de vedere? Copii mari, pe care viaţa îi învaţă că nu prin lucrurile rele trebuie să te faci remarcat? Ci prin celelalte, cele bune!

De câte ori dorinţa şi motivaţia de a face ceva bun, vine tocmai din dorinţa de apreciere?

De câte ori muncim în viaţă, doar pentru a primi o laudă, o vorbă bună, o apreciere?

De câte ori, cuvinte ca "mami, este cea mai bună mâncare pe care ai făcut-o vreodată!" te fac să uiţi durerea de spate şi de picioare datorată minunii din farfurie?

Chiar o fi ceva rău in asta?

Culmea este că la prietena mea, această dorinţă este extrem de vizibilă.

Mihaela Dămăceanu

Etichete: