Bogatia nu se masoara doar in bani! Si ca sa faceti legatura cu randurile ce urmeza, am sa va spun ca am mai descoperit o definitie a prieteniei: sa te desparta un ocean, sa te intalnesti o data la cinci ani si sa simti de fiecare data ca te-ai despartit ieri.
Dupa penultima noastra intalnire, ii spuneam unei alte fete dragi mie, ca Mihaela este omul pe care si daca-l vad la 10 ani distanta, legatura, discutia si sentimentele sunt ca si cand ne-am fi vazut ieri. Raspunsul ei a fost ca acesti oameni trebuiesc pretuiti ca niste nestemate de valoare. Asa este, si la fel am simtit si atunci, si acum la Iasi, si eu, si Mihai, si Mihaela. Deci, cu atata confirmare, trebuie ca definitia mea sa contina un sambure de adevar :)
Deci, de ce Iasi, de ce va scriu prima data pe blog despre o prietena de-a mea din lumea reala? Pentru ca am sufletul plin de aceasta prietenie, pentru ca vizita la Iasi i se datoreaza, pentru ca simt ca trebuie sa va povestesc, sa va arat o multime de fotografii frumoase facute de Mihaela, pentru ca Iasiul va ramane mereu in amintirea mea strans legat de prietena mea, pentru ca de aceea am blog, ca sa scriu ce simt si sa pastrez clipe si oameni speciali! Pentru ca ea este atat de departe fizic si atat de aproape sufleteste!
Asadar am plecat la Iasi pentru prima oara in viata, ca sa ne intalnim cu Mihaela. Cand venea in tara, obisnuia sa o faca prin Bucuresti si astfel ne vedeam de fiecare data. Pentru ca cei 400 de km dintre aceste doua orase, nu inseamna un drum usor, mai ales dupa un zbor peste Atlantic si o escala in vreunul din marile aeroporturi europene, fata mea a schimbat ruta si din Roma a zburat direct in Iasi. Si pentru ca programul oricarui roman venit in tara o data la trei-cinci ani este plin ochi, am zis ca anul acesta sa mergem noi la Iasi, impuscand doi iepuri dintr-un foc.
Ne-am pornit pe o caldura de 38 de grade si drumul a fost singura experienta negativa din toata aceasta plimbare fulger, Bucuresti-Iasi si retur. Pe langa faptul ca la noi, 400 de km se fac in 7 ore, am mai trait ceva ce nu mai credeam a fi posibil in tara aceasta, in secolul al XXI-lea. Am mers fara aer conditionat. Pe un ton foarte amabil si rabdator, caci omul avea experienta multor asemenea minirevolte personale sau colective, conductorul ne-a explicat ca instalatia de aer conditionat este construita si programata din fabrica-la mama ei, in Germania-sa asigure racirea eficienta a trenului cand afara sunt 25 de grade Celsius. La 38, pur si simplu nu face fata!!!
Tot vagonul, si probabil si celelalte, au crezut ca omul face glume cu noi. Nimeni nu mai auzise o asa perla si nimeni nu se astepta sa circule ca pe vremurile de trista amintire. Cu toate protestele, rasetele si nervii, chiar asa am circulat. Infernal, adica! Cu toate gemuletele- doua sau trei- deschise si cu usile vagoanelor intepenite de conductor pe pozitia deschis.
Am de gand sa scriu lucruri frumoase in aceasta relatare, dar nu am putut sa uit aceasta memorabila calatorie si mai ales, sa nu ramana undeva mentionata, poate cine stie, astfel oi avea norocul de a fi unica de acest gen!!!
La Iasi ne astepta Mihaela si am trecut usor peste unul din cele mai iritante drumuri facute vreodata. Am reusit aceasta performanta pentru ca fata mea are extraordinarul dar de a te face sa te simti bine! Presimt ca iarasi am sa scriu o postare kilometrica, asadar... respirati adanc!
Am stat foarte putin in Iasi, dar am batut cu piciorul cat am putut din frumosul oras colinar. I-am cautat racoarea si i-am admirat cladirile incarcate de ani si povesti. As mai fi stat si as mai fi cutreierat strazile pline de farmec, dar aveam o urgenta ce ma chema la Bucuresti. Din pacate!
In doua nopti si doar o zi intreaga-si aceea cu 38 de grade-, nu am reusit sa vadem prea multe. Vroiam sa vizitam Palatul Culturii, dar asa cum se intampla adeseori in ultimii ani, am ajuns acolo odata cu renovarea. Sau renovarea ne-a luat-o inainte, dar dureaza peste limitele normale ale unei asemenea operatiuni. Noroc de Copou si mai ales, noroc de Gradina Botanica. Acolo ne-am racorit, ne-am plimbat pana ce nu ne-au mai tinut picioarele si am admirat multime de flori. Iar din toata splendoarea verde si racoroasa, cel mai la suflet ne-a mers rozariumul. Asa niste trandafiri, asa niste culori, asa o frumusete! Am sa va arat separat aceste minunatii, nu pot sa cuprind totul intr-o postare, indiferent cat as fi eu de priceputa in a scrie postari prea lungi :)
Revin deci, la Mihaela mea!
Pe fata aceasta draga, am cunoscut-o in urma cu multi ani si am picat in admiratie cand am vazut-o prima oara. Si chiar daca au zburat anii, cam tot asa am ramas mereu. Pe langa faptul ca este o frumusete de om, mai este si o frumusete de femeie.
A fost si va ramane unul din cele mai bune profesoare de bucuria viatii. Mi-a spus odata, intr-un moment in care imi era greu, ca nu trebuie sa cred ca ea nu ar vedea raul si problemele vietii. "Le vad, dar prefer sa ma fac ca nu le vad si fac tot ce pot sa le ignor." La momentul acela, era primul om pe care il auzeam spunand asa ceva si am ramas marcata de afirmatia ce mi-a dat atata de gandit.
Si dupa cum va povesteam, ne-am vazut si ne-am imprietenit. Au urmat cativa ani de iesiri, de nopti pline de povesti, de lungi discutii, analize, distractie, ras si uneori plans. Am impartasit momente frumoase si unele foarte importante pentru noi. Ne-am sprijinit una pe alta, ne-am sfatuit si ne-am ajutat. Action, zicea ea, cand imi epuizam in vorbe, temerile, nelinistile, tristetile. Si datorita unei actiuni de-a ei, pot eu sa va povestesc astazi despre familia protagonista a acestui blog.
Multumesc draga mea, pentru prietenia, dragostea si tot suportul tau neconditionat. O prietenie asezata la loc de cinste in sufletul meu, o prietenie ce ma onoreaza si o prietenie pentru care cuvintele mele sunt cam sarace!
Apoi a plecat! A plecat asa de departe, ca nici nu stiu daca voi ajunge vreodata sa o vizitez. Noroc ca mai vine ea si uite asa pot si eu sa vad Iasiul :) Ca in vremea in care era in tara, nu stiu cum de nu am apucat sa o insotesc intr-un drum in frumosul ei oras natal.
Mi-e sufletul plin de drag si deja de dor, ar fi cazul sa ma opresc din scris. Insa, daca tot v-am povestit despre Mihaela mea, ca sa va faceti o mica idee despre acest om, realizez ca nu am scris fix esentialul definitoriu pentru ea. Pe langa frumusetea fizica si sufleteasca, pe langa un extraordinar simt artistic, pe langa o bunatate si o generozitate absolut deosebite, un nivel al energiei peste medie si mult peste cel pe care il posed eu, Dumnezeu i-a harazit inca dar special. Darul de a-i face pe oamenii din jurul ei sa se simta minunat. Darul de a-i face speciali. Asa e ea! Nu stiu cum reuseste, nu stiu sa descompun acest comportament, dar trimite unde de energie benefica, de caldura, de grija, de dragoste si toate acestea te invaluie intr-o senzatie de bine, de bucurie si incredere. Te simti aparat, protejat, important si iubit. Simti ca ai putea trece peste orice, cata vreme ea este in primprejur.
Asa m-am simtit la Iasi, asa m-am simtit mereu cu Mihaela si cu tanti Angi, caci aceste calitati sunt mostenire de familie. Cea mai calda familie pe care am cunoscut-o intr-o jumatate de veac de existenta! O bijuterie de prietena, o bijuterie de familie!
Inchei deci, cu ideea de la inceput si am in plus, niste ochi inrourati!
Cum spuneam, bogatia nu se masoara doar in bani. Bogatia se mai masoara in prieteni, in trairi, in idei, in carti, in creativitate, in capacitatea de a vedea frumosul si de a face tot ce poti sa il aduci in jurul tau!
Bogatia se mai masoara si in starile pe care le ai cand scrii, constient fiind ca nu poti transmite chiar tot ce simti in suflet. Dar vorbele scrise te ajuta mai mult cand vrei sa exprimi un sentiment. Tot suvoiul acesta de vorbe nezagazuite, poate fi exprimat mai bine in scris. Prin viu grai, asemenea ganduri se exprima mult mai greu sau chiar deloc. Nu prea cred ca Mihaela a auzit de la mine chiar tot ce am scris astazi, desi acestea mi-au fost intotdeauna gandurile in ceea ce o priveste. Sunt ganduri care se potrivesc mai bine in scris decat cu voce tare, sunt gandurile mele pentru tine!
Si asta o spune un om care a incercat mereu sa nu isi inghita cuvintele bune. Dar pur si simplu, scrisul are avantajele lui, iar trairile intense, fie pozitive, fie negative, suna mai bine in scris. Iar la dezavantaje nu vad decat unul singur: timpul necesar curgerii acestor vorbe!
Mihaela Damaceanu
Etichete: de-ale mele, turism