Fricile noastre


Google Images

Am citit cu putin timp in urma despre temerile  romanilor. Un sondaj efectuat vara trecuta de catre INSCOP la cererea ziarului Adevarul, concluziona ca cei mai mulţi dintre români au ca principala  teama  starea de sanatate (26,9% dintre respondenţi).

Urmatoarea in randul celor ce au raspuns la sondaj este scaderea veniturilor (15,1%), apoi pierderea locului de muncă (14,6% ) si declansarea unui posibil razboi (13,2% ). Esantionul pe care s-a efectuat sondajul cuprindea 1075 de persoane.




Intrucat am in casa un sot care imi repeta frecvent ca frica este cel mai mare dusman al omului, am inceput sa meditez mai mult la ea. Desi ma consideram a nu fi o persoana fricoasa, analizand mai bine am constatat ca ma insel. Ma credeam curajoasa pentru ca nu mi-e teama sa ies seara din casa, sa stau singura peste noapte, sa calatoresc singura, sa spun ce gandesc atunci cand am ceva important de comunicat, sa incerc lucruri noi si altele de genul acesta. Am insirat pe scurt cateva dintre fricile pe care am auzit ca le au unii si pe eu nu le am.

Dar oare asta chiar inseamna ca nu am frici? Ca daca nu le am pe acelea, nu am nici unele?

NU, nu asta inseamna. 

Caci gandindu-ma eu bine, mi-am amintit si am constatat ca mereu am avut cel putin cate o frica pe care a trebuit sa o infrunt.

Cand eram copil imi era uneori frica de ai mei si deseori frica de unii profesori. De doctori, o, da! Cand imi spuneau ca mergem la doctor, ori mi se facea si mai rau, ori imi trecea totul subit.

Tot atunci imi era teama ca va muri mamaia. O iubeam foarte mult si pentru mine era persoana cea mai buna, cea mai draga, cea mai vesela si cea mai iubitoare din toata familia. M-a crescut pana la 5 ani si dupa ce ma luase mama la oras, de cate ori venea in vizita o intrebam imediat cat va ramane la noi. Asta pentru ca niciodata nu statea cat as fi vrut eu. De atata drag, imi era teama sa nu o pierd de tot. Ma trezeam deseori infrigurata dimineata si ii spuneam mamei ca visasem ca mamaia nu mai era. Mama imi raspundea mereu ca "se spune ca i-a murit moartea, atunci cand visezi ca moare cineva drag". Imi placea raspusul acesta, ma linistea de fiecare data.

La tinerete, dupa ce plecasem de acasa si eram pe picioarele mele, asa cum visasem mereu, imi era frica de singuratate. Este atata insingurarare in orasele acestea mari!

Cand era Mihnea mic, mi-era foarte teama sa nu se inece cu mancare. Am vazut o doamna in parc intorcand bebelusul cu capul in jos si zgaltaindu-l, iar teama mi s-a amplificat. Citisem despre manevra Heimlich, dar nu ma vedeam in stare sa o aplic. Cand l-am gasit o data mestecand un nasture, am incremenit. L-am chemat disperata pe sotul meu, care intr-o secunda ii scosese nasturele din gura. Il rupsese in doua si nici nu avea inca dinti. Acesta a fost singurul episod, Doamne ajuta ca a crescut si am scapat de teama aceasta! 

Acum imi este teama de batranete. M-au impresionat intotdeauna batranii, mi-a fost mereu mila de ei si m-am gandit cat de greu le este, cum o fi sa te misti cu dificultate, sa te doara ba una, ba alta, ba cealalta. Cum o fi cand stai singur in casa asteptand sa te sune cineva sa te intrebe de sanatate si atunci cand telefonul in sfarsit se aude, sa te plangi de dureri si apoi sa iti para rau de asta. Sunt si batrani frumosi, dar imi pare ca sunt putini. Mi-ar placea sa fac parte dintre ei, dar cine stie cum va fi  la batranete?

O alta teama care nu stiu de unde o fi venit si cand o fi venit, este una de viitor. Nu de viitorul indepartat si de batranete, ca despre acestea am scris mai sus. Ci pur si simplu, una nedefinita, dar care exista in mine si care roade. Asa, de ziua de maine, de poimaine... de ce aduce ea, de cum voi face eu fata si mai ales, daca voi face fata. Ceva ce imi sopteste ca va fi greu, ca va fi mai greu ca azi, chiar daca nu stiu de ce. Ciudat. O fi ceva patologic, o fi vreo forma de anxietate, habar nu am. Incerc sa nu o bag in seama si sa uit de ea. Dar acum ca scriu despre frica, nu pot sa nu o includ aici.

Si una de-a dreptul tembela, care a existat mereu in mine, este frica de greseala. Am avut-o de mica, am avut-o si mai tarziu, o am si acum. Mereu mi s-a parut ca nu trebuie sa gresesc, ca nu am voie sa gresesc, ca se va supara mama, profesoara si apoi, EU. Daca greseam ceva insemna ca nu sunt suficient de buna, de muncitoare, de isteata. Cand am renuntat la invatamant si m-am apucat de alta scoala, mi-a fost teama ca imi voi dezamagi familia. Apoi la fiecare schimbare am luptat din nou cu frica. Cand am inceput sa scriu aici, de asemenea mi-a fost teama. Ma intrebam ce am eu de spus si cui i-ar putea fi de folos. Ma gandeam ca o sa sara toata lumea sa spuna ca nu este nimic interesant in ce spun aici.

Stiu ca nu exista om fara nicio frica si ma intreb ale voastre care or fi? Si mai ales ma intreb cum sa le depasim. Cu speranta si cu credinta, sigur ca acesta este raspunsul evident, dar la mine nu functioneaza foarte bine. Cu nebagare de seama, cum am facut atata amar de vreme? Cu infruntarea directa, cum ne invata psihologii? Dar daca ma gandesc la cea nedefinita, nici nu prea stiu ce ar trebui sa infrunt. Cu o combinatie a acestora si poate si cu altele, ce parere aveti?

Firesc era sa scriu ceva solutii, nu sa pun intrebari. Insa nu sunt specialist, nu stiu foarte multe. De felul meu nu prea le-am dat atentie, insa citind despre sondaj si facand legatura si cu ce spune sotul meu, am zis sa le disec mai bine. Pe unele le si uitasem, altele m-au emotionat. Cu altele invat sa convietuiesc oarecum linistit. Cert e ca subiectul mi-a starnit interesul.

Da. O saptamana frumoasa si neinfricata sa avem!

Mihaela Damaceanu ingandurata, cum ar zice pe Facebook :)  

Update 03.02.2016: Scriu cu rosu ca sa fie vizibil si celor ce au citit deja articolul. Vroiam sa anunt ca draga de Iuliana mi-a scris la ea pe blog raspunsul la aceasta postare. Invit pe toti cititorii interesati sa il parcurga, este valoros. Iuliana face o distinctie clara a tipurilor de frica, una la care nu ma gandisem deloc  si este foarte interesant de aflat care este solutia unui om din rara si apreciata categorie a optimistilor.

De asemenea sunt tare curioasa ce parere ar avea o alta foarte draga prietena. Este vorba de Carmen a noastra, imi lipseste teribil!!! Iar in subiecte de genul acesta, parerea si sfatul ei, intotdeauna echilibrate, obiective si pretioase imi sunt de mare folos. Ce faci tu, draga mea?

Etichete: