Am avut parte de un decembrie mai
altfel. O mică problemă de sănătate s-a soldat cu trei zile de spitalizare şi cu o uşoară
intevenţie chirurgicală.
Am tot ezitat dacă să scriu sau
nu, să public sau nu, aceste gânduri, rânduri şi impresii. Probabil că locul lor
nu este aici, pe blogul băiatului, dar cum pe celălalt nu am izbutit să îl mai
fac şi cum mi-am făcut atâţia prieteni prin
intermediul acestui blog, m-am gândit să public rândurile acestea, pentru că nu
se ştie niciodată de unde sare iepurele şi pentru că deocamdată, aceasta este
singura mea cale de exprimare.
Aşadar, săptămâna anterioară
Crăciunului, a fost una, întâi plină de teamă şi emoţie, şi apoi de odihnă,
relaxare şi meditaţie. Graţie necesităţii intervenţiei am avut un contact
direct cu o parte din lumea medicală românească. Şi nu pot să nu spun nimic şi
să trec peste acest episod, fără a povesti, măcar puţin din ceea ce am observat
şi gândit, în zilele acelea.
Pentru că am plecat de acasă cu
teamă şi emoţie, aşa cum pleacă fiecare la o operaţie şi am revenit acasă,
relaxată şi impresionată.
Relaxată, pentru că am scăpat de o
grijă pe care o purtam în suflet de câteva luni şi impresionată de ceea ce am
văzut în spital.
Ştiu bine, ca şi voi, care este
părerea generală despre spitale şi sistemul medical românesc. Şi am şi văzut şi
am şi auzit o mulţime de poveşti care te întristează sau mai rău, te înfioară.
Vă scriu astăzi, ca să vă spun că sistemul medical
românesc nu este în întregime alterat şi ca să vă conving să nu credeţi că
totul este pierdut şi să nu în seamă tot ceea ce scrie pe Internet.
Datorită lui Mihai, am ajuns la
unul dintre cei mai cunoscuţi medici ginecologi ai Bucureştiului, întrucât la
doctoriţa la care obişnuiam să merg, aş fi aşteptat cam trei-patru luni, pentru a mă putea vedea.
Deşi este un medic foarte, foarte
ocupat, m-a primit imediat şi m-am liniştit că problema pe care o aveam nu era gravă. A
spus să vin la spital, pentru o internare şi o intervenţie. Şi acolo, am văzut
că lucrurile nu sunt disperate pentru noi, românii, aşa cum de atâtea ori se
spune. Am văzut medici foarte serioşi, care muncesc enorm şi care izbutesc să
facă faţă cu brio fluxului enorm de pacienţi de la uşă. Am văzut asistente
atente, politicoase şi conştiincioase. Le-am văzut stând numai în picioare ore în şir, le-am văzut alergând pe holuri,
pentru a reuşi să facă tot ce aveau de făcut. Aceasta a fost cea mai mare
surpriză a acestei internări. Pentru că medici buni, care să mă impresioneze,
mai văzusem. Dar în foarte multe locuri, asistentele erau cele care mă
dezamăgiseră. Aici însă, am văzut pe
pielea mea, că nu este nevoie să te duci la doctor, doar cu bani în buzunar. Am
avut parte de un tratament atent, serios şi foarte responsabil, fără a da în
stânga şi în dreapta. Deci, se poate! Am plecat din spital, cu vorbe frumoase şi cu urări de bine şi de sărbători fericite, pentru toţi
cei cu care am avut ocazia de a interacţiona. Ne-am pupat şi am plecat cu sentimentul că mi-am mai făcut noi prieteni, oameni serioşi, care-şi fac cu dragoste şi
responsabilitate meseria.
Este vorba de spitalul Polizu, de
domnul conferenţiar doctor Nicolae Suciu şi de toată echipa de medici şi
asistente de acolo. Un plus de atenţie, merită d-na Dana, asistenta şefă de la secţia de obstetrică, o adevărată
profesionistă şi, mai ales, un om cu mult suflet şi sensibilitate pentru toată
grija sau durerea pacientelor.
În timp ce stăteam cuminte,
aşteptând să intru în cabinet şi observând tot ceea ce v-am scris mai sus, nu am putut să nu mă
gândesc la Mihai al meu. Observând cu atenţie activitatea unui medic, observând
cât de mult bine fac oamenii aceştia şi ce mult înseamnă pentru pacienţi
fiecare vorbă a lor, nu am putut să nu mă mâhnesc şi să nu mă întreb de ce nu
i-a fost dat şi
soţului meu, să îşi practice meseria.
Eram singură la spital, pentru că
Mihnea a avut dureri la ambele urechi şi nu a vrut să stea nici măcar câteva
ore acasă, fără tati. Mihai a venit la mine doar după operaţie şi toată
săptămâna a fost ca un titirez, descurcându-se singurel cu toate problemele şi treburile.
Şi eu stăteam acolo, la spital. Atâta
cât puteam, citeam, şi mă rugam.
Mă rugam să îi treacă lui puiu
durerile, să se termine mai repede cu operaţia asta şi să se întâmple ceva bun,
şi pentru Mihai.
Au trecut aproape opt ani de când
eram într-un coşmar ce părea interminabil, al operaţiilor pe ochi
suportate de Mihai. Au fost nu mai puţin de 8 operaţii, într-un singur an. Aşa
cum am mai scris pe acest blog, Mihnea a fost cel care ne-a dat puterea să luptăm pentru a avea o viaţă cât se poate de normală.
Aşa cum am mai spus, te obişnuieşti cu
durerea şi mergi mai departe. Şi faci tot ce poţi, pentru a te bucura te viaţă. Şi încerci să înţelegi ce ţi se întâmplă sau să
depăşeşti ceea ce nu înţelegi.
Aceasta nu înseamnă însă, că durerea
dispare total şi că nu are momentele ei, în care izbucneşte acut şi muşcă
adânc, într-un suflet care credea că a uitat sau că a acceptat.
Şi unele din aceste momente, sunt
cele în care ajung la doctor. Mulţumesc lui Dumnezeu că suntem sănătoşi, dacă
pot spune aşa având în vedere situaţia lui Mihai, şi nu ajungem foarte des.
Căci eu, de câte ori ajung, mă întristez.
Mă necăjesc pentru Mihai, căci aş fi vrut să-şi fi putut face meseria. Eu, că el nu spune nimic.
De fapt, în toţi anii aceştia nu
a spus nimic.
Nu s-a plâns şi nu s-a văitat niciodată.
Dimpotrivă, a dus o luptă dublă, pe care
sincer nu am înţeles-o niciodată. Nu numai că a trebuit să se adapteze la tot ce înseamnă diminuarea
radicală a vederii, dar a făcut tot ce a ţinut de el să nu se observe.
Şi pe deasupra, tot el este cel c
are ridică moralul întregii familii, de fiecare dată, când cineva are nevoie de
ajutor.
Este drept, că în toţi anii
aceştia, m-am gândit că se poate şi mai rău. De bine de rău, el vede
atât cât să se poată descurca, să poată ieşi din casă şi să poată descifra cu
lupa, texte mici.
Alţii, nu au nici norocul acesta!
Cea mai mare problemă a fost că nu a mai
putut profesa.
Nu ştiu ce crede el, căci toate le vorbim,
doar despre situaţia lui, nu spune niciodată nimic.Dar eu, eu tot mai sper şi
mai am momente cţnd cred că lucrurile se pot îndrepta..
Şi pentru că astăzi este Crăciunul, mă
gândeam şi eu aşa, oare aş îndrăzni prea mult, Doamne, dacă te-aş ruga să faci şi pentru noi o magie şi
să-i redai soţului meu, vederea?
Şi dacă crezi că cer prea mult,
atunci ai putea, Doamne, să mă ajuţi să înţeleg şi să accept că asta este voia
ta şi să-mi dai puterea şi înţelepciunea de a mă bucura de ceea ce am şi a fi un
sprijin real, tuturor celor ce au nevoie de mine?
Mihaela
Crăciun fericit tuturor, cu căldură,
dragoste şi înţelepciune!
Etichete: dorinta de Craciun
