10 ani de la o zi

Era o zi mult mai călduroasă, decât cea de azi. Fix acum 10 ani. Ne trezisem ca doi isteţi în parcare, alături de soacră-mea şi bunica, că nu aveam cu ce maşină să mergem. Frumoşi, titirisiţi, aşa cum le şade bine oamenilor când se duc la Starea Civilă, să îşi dea cea mai importantă semnătură a vieţii.

Toţi plecaseră, pe toate le organizasem bine şi nu fusese chiar uşor să le facem. Căci dorisem ca nişte oameni maturi ce eram, să ne ocupăm singuri de nunta noastră.

Doar de noi uitasem! Că ne trebuia şi nouă o maşină, să ajungem până la Primărie. S-a urcat Mihai la volan şi am ajuns cu bine. Doar tata, rămăsese în drum cu maşina. Ce-o fi fost cu maşinile în ziua aceea, nu ştiu. 

Mai departe, totul a mers bine şi frumos. Emoţiile nu le mai simţeam, aveam doar grijă să îl tot pup pe Mihai, că fotograful mereu ne-o tot cerea. Într-o mulţime de poze, sunt ca o maimuţică cu buzele ţuguiate, întinse spre Mihai, care tot nu îl auzea pe fotograf.

Când s-or fi scurs 10 ani? 10 ani plini, 10 ani frumoşi, unii mai grei, unii mai uşori, 10 ani împreună pe valurile vieţii. 

Pentru tot ce-am trăit, pentru tot ce-am primit, pentru tot ce-am visat împreună, pentru tot ce-am realizat şi pentru minunea noastră de băiat, MULŢUMESC!